Poezie

Cuvânt înainte

Dragi prieteni cititori

(am și prieteni, care-mi sunt la fel de dragi,

dar nu sunt neapărat cititori...),

Dintru început, se cade să mă prezint și să schițez foarte pe scurt pașii ce m-au condus la volumul pe care-l ținem acum în mână. În cartea de identitate sunt trecut ca Ciprian Romaniuc (n. 1975), iar pe diploma de licență (obținută în `98) e scris că m-am specializat în arte plastice, mai exact, în pictură. Întâmplarea aceasta cu scrierea de poezie mă încearcă doar de câteva luni, când, oarecum brusc, fără alte semne prevestitoare am început, spre mirarea mea în primul rând, să fac poezii. După ce le‑am citit și recitit de mii de ori în taină, am trecut peste jena aferentă și le-am trimis ce-am scris unor rude/ cunoștințe/ prieteni, în ordinea aceasta și nu la toți, iar ei, în mod previzibil, m-au răsfățat cu laik‑uri, inimioare, felicitări... Privit din afară și pentru început, cumva părea de bine, așa că am prins curaj și am trimis 5 dintre încercările mele în ale versului unor specialiști, adevărați maeștri consacrați în rime, de la cunoscuta revistă Convorbiri literare, cerându-le timid părerea, o îndrumare... Nu mici mi-au fost mirarea și încântarea când, a doua zi, eram întrebat printr-un mesaj dacă am mai publicat poezii, iar în caz că nu, să mai trimit câteva, afară de cele cinci, spre o selecție și, eventuală, publicare la secțiunea de debut a revistei. Și o fotografie.

Scurtez: debutul, continuarea întâmplării minunate despre care facem vorbire, s-a petrecut în luna octombrie 2021, în numărul 10 (310) al revistei Convorbiri Literare. Le mulțumesc redactorilor pentru că s-au aplecat cu bunăvoință asupra versurilor mele... și pentru oportunitatea oferită de a merge mai departe și de a publica acest volum de debut. L-am intitulat A, adică începutul, prima literă dintr-un alfabet... al devenirii mele, probabil anevoioase, ca poet.

Urmează B?... Mi-ar plăcea să cred că da, deși acum am convingerea fermă că mai presus de tot și toate este să rămânem credincioși și sănătoși.

Restul ar putea deveni o poezie...

                                                                                                                                                                                           Rian Roman

poezii

DE LA O VREME ÎNCOACE

De la o vreme încoace

lucrurile grave au început să devină complicate,

cele complicate au devenit simple,

iar cele simple au început să dispară.

De la o vreme încoace

culorile au devenit mai închise,

lumina e din ce în ce mai pală,

umbra e mai rece,

gândul mai amorțit.

De la o vreme încoace

animalele de companie se uită cum omenii de la televizor

își aduc cu ei în platoul de filmare animalele lor de companie.

De la o vreme încoace,

nimeni nu mai sare,

nimeni nu mai cântă,

nimeni nu mai culege maci boțiți.

De la o vreme încoace, toată lumea cu buricul degetului:

șeruiește, abgradează, daunloadează, dezipează, dă riviu,

face laic sau partajează emoticoane.

Din pricina tuturor acestor lucruri,

de azi,

emit un strigăt... portocaliu!

(Iași, 2021)

RIMĂ-SCRIMĂ

Soare pentru pălărie

Flacără pentru făclie

Bicicletă la pedală

Sfară-n țară!

Acte pentru portofel

Iarnă la calorifer

Mare pentru geamandură

Taci din gură!

Umbră rece la cearșaf

Vânt la cinematograf

Cizmă verde la noroi

Înapoi!

Mire pentru băutură

Nuntă mare la friptură

Roz și alb pentru mireasă

Treci acasă!

Limbă la gură stricată

Rid mirat pe fruntea lată

Umăr pentru cap plecat

Fii bărbat!

Fântână pentru găleată

Casă pentru ușă lată

Inimă pentru oftat

Terminat!

(Iași, 2021)

ÎNTÂLNIRE CU REZERVĂRI

Am rezervat un colț de cer

Pentru-ntâlnirea noastră

De ani de zile tot aștept

Să te conduc spre casă.

Am rezervat un continent

Pentru vacanța mare

E plin cu arbori de cafea

Jeleuri, scoici și soare.

Am rezervat o masă lungă

La un restaurant

Ca să cinăm la capete

Singuri, stamppot, în stil flamand.

Am rezervat la cinema

Tot rândul doi din față

Să poți alege din ce unghi

Vei vrea să plângi, să râzi, pe viață.

Te-am invitat cam peste tot

La fel ca-ntotdeauna

Mi-e teamă că nu vrei să vii

Și n-o s-accepți nici una.

Mi-am rezervat o clipă mie

Și te anunț urgent,

Să nu mai vii la întâlniri

Vreau să rămân prudent...

(Iași, 2021)

OMUL PE DINĂUNTRU

Omul pe dinăuntru e un melc

pe roată sentimentele-și reprimă.

în cerc și-nchide dorul pentru mare,

iar gândul copt îl stivuiește zilnic

pe rotunjimea visurilor multe.

Pe toate, în spirală, le ascunde.

Când iese-n lume cară greu,

dar face

misterioasă și frumoasă,

a lui bolnavă carapace.

Omul pe dinăuntru e un melc,

când stă în sine-i trist,

când iese-i codobelc.

(Iași, 2021)

APUCĂTURI

Vulpi mici și costelive umplu câmpul

în gură, toate, poart-o pană, două,

vor ca măcar un pic să simtă-n bot

mirosul făcătoarelor de ouă.

La fel și oamenii, inundă molul.

toți poartă-n mâini câte un telefon,

vor să nu piardă mai deloc semnalul

emis de-alt purtător de telefon.

Aceste-apucături ne definesc.

La fiecare pas ne-asigurăm,

c-avem mereu în gur-o pană, două,

și-n în mâini măcar câte un telefon.

Apucături ciudate: la vulpe și la om...

(Iași, 2021)

DIN DOI ÎN DOI

Inima îi bate puternic, printre tei,

din doi în doi, aleargă și-i cumpără cercei.

Pupila i se dilată mai mult decât la zmei,

stângaci, din doi în doi, îi împletește șiragul cu cercei.

Iubirea se compune în privirea ei,

cu degete tremurânde, îi încheie, din doi în doi, șiragul de cercei.

Timpul aleargă prea iute printre ei,

strivind tiptil, din doi în doi, șiragul de cercei.

Inima îi bate în șoaptă, printre tei,

la trecători, împarte, din doi în doi, cercei.

Pupila i se contractă mai mult decât la zei,

pe ochi, i se adună grămezi de flori de tei,

din doi în doi.

Pe-alei găsești, pierduți, cercei.

(Iași, 2021)

MESAGERUL

El este cel care după ce-mi înțeapă pupila,

așterne penumbră peste vise.

Când îmi străpunge tâmpla,

așterne penumbră peste regrete.

Dacă îmi intră prin piept,

se învârte, face un fel de rotocoale spiralate,

după care iese în liniște către dealul de vizavi.

De acolo, câteodată, îmi răspunde ca un bucium,

alteori, ca o trompetă răgușită,

însă cel mai des se întoarce la mine cu foșnetul vântului.

O singură dată, recent, m-a... amețit,

cu acea ocazie s-a comportat polifonic.

De atunci am început să-l cred.

(Iași, 2021)

SRIGĂTUL JOCHEULUI

Sari, Vifor, sari! Striga jocheul.

Copita-n caiele-i umbla,

plămânu-i foșnea,

coasta-i umfla,

coapsa-i sărea,

genunchiul trosnea,

în pământ bătea,

cerul scruta,

coama-i zbura,

coada-i plutea,

ochiu-i plângea,

zăbala-l curma.

Jocheul striga,

iar strigătul lui risipea,

în norul de praf, în goana lui, în lume,

gândul, visul, dorul.

Jocheul cânta: sari, Vifor, sari...

(Iași, 2021)

STRIGĂTUL TRECUTULUI

Secundele se adună în minute,

minutele în ore,

orele în zile,

zilele în săptămâni,

săptămânile în luni,

lunile în ani,

anii în veacuri.

Peste toate acestea se așterne, ca-ntr-un jilț, trecutul.

Îi aud strigătul: carpe diem, carpe diem, carpe diem...

Ah... dacă aș putea ține

măcar pentru o secundă,

timpul în prezent;

dacă aș putea trăi măcar acea secundă, prezentul,

aș asculta apoi împăcat strigătul trecutului.

Însă...

secundele continuă să se adune în minute,

minutele în ore,

orele în zile,

zilele în săptămâni,

săptămânile în luni,

lunile în ani,

anii în veacuri.

Peste toate acestea se așază comod, ca într-un fotoliu, uitarea.

Îmi repet, spre a nu uita: carpe diem, carpe diem,...

(Iași, 2021)

TOLERANȚĂ

Să mă prezint celor ce nu mă cunosc...

Tolerez clipa, tolerez veacul,

tolerez luna, și cedri, și lacul.

Tolerez lemnul,

tolerez vinul,

tolerez calul,

tolerez golul, tolerez plinul.

Tolerez șoapta,

tolerez vina,

tolerez cântul cel trist și străinul.

Tolerez fuga,

tolerez cearta,

tolerez apa,

tolerez gheața,

tolerez câmpul cu spini și obuze,

tolerez pragul de sus când răspunde.

Tolerez prostul,

tolerez răul,

tolerez groapa adâncă și hăul.

Tolerez moartea, tolerez viața.

Tolerez totul, femeie,

To-le-rez.

Tolerez... Calea Lactee.

(Iași, 2021)

STRIGĂTUL SPERIETORII

Am făcut o sperietoare pentru ciorile din tuș,

Speria cu voce tare, sus în vârf de corcoduș.

Huo, cioară!, huooo!

Le-atrăgea cu croncănituri ce sub poală le-ascundea,

Le speria cu zăngănitul fiarelor de tinichea:

Traaang!

Ciorile roteau în cercuri spiralate hoitul ei,

Goții, hunii, laolaltă, și aztecii cu mulți zei,

Atacau în hoardă cârpa cărnii roz de catifea,

Crâncen o jupea de falduri, de ciomege, ca să bea,

Din paharul disperării ce pe ele le-a `nciorit,

Condamnate la negreață, la mizerie și frig,

...Și la cântec cârâit.

Dar de-ndată ce răpusă a căzut, jos, la pământ,

Negrul de pe cioara-mamă peste zdrențe i s-a scurs.

Cercul greu și strâmb al hoardei se răsfiră către sus,

Pace, liniște și teamă se așterne jos, în câmp.

Iar de-acolo, lată, beată, ruptă toată în bucăți,

Sperietoarea strigă-n șoaptă:

Bâr, tu cioară, bâr, la toți!

(Iași, 2021)

RĂGUȘEALĂ DE ADOLESCENT

Motto!

Mamăterogeudinsufletsănuîntârziimaimultde10cădacăajungeăastaînainteatanebatepeamîndoimamă!

Aaa!, m-am săturat!

Aaa!

Și de tine, și de ăsta.

O să vedeți voi,

Amândoi!

O să vă pară rău,

N-o să mă mai vedeți.

N-o să vă mai sun,

Aaa!

N-o să vă mai spun,

Aaa!

N-o să mai știți,

Aaa!

Nici n-o să ghiciți,

Aaa!

O să plec ca vântul,

O să-mi iau și gândul.

Aaa!

Cu viteza luminii,

O să afle vecinii,

O să-mi văd de viață,

Aaa! Nu-mai-pot!

Mamă, terogeudinsufletnumaistrigacădacăvineăstașiteaudenebatepeamândoimamă!

(Iași, 2021)

RĂSPUNS DUAL

Am tins spre orizontal,

Și-am întrebat:

De unde începe lunca câmpului?

Unde se termină pătura cerului?

Cum de e rece umbra vântului?

Mi s-a răspuns dual.

Am tins apoi spre vertical,

Și-am întrebat:

Unde e poarta gândului?

Cine înghite salva tunului?

Cum de i se retează aripile înfrântului?

Mi s-a răspuns dual.

În fine, am imigrat către moral

Acolo:

Am aruncat visarea,

Să-mi pot urma chemarea,

Am atins crezul,

Am luat botezul,

Mi-am golit gândul,

Să pot vedea Sfântul.

Acum,

Aștept rândul,

Să emigrez... dual.

(Iași, 2021)

GEST ACUT

Motto: Toate lucrurile sunt permise, dar nu toate zidesc...

În piept, trafic intens de sentimente

În cap, încrucișări nervoase, voci stridente

La braț, vibrații scurte și intense

Corset de frânghii la plămâni

În ochi imagini șterse.

Fruntea, șirag de picături

Gura, șuvoi de uscături

Urechi izbite de mulțimi

Miros păgân în nări

Obrazul, roz, pudrat cu spini.

Pe umeri, povara grea de scuze și regrete

În tălpi, durere crudă, verde

În gât, un nod amar-plăcut,

Strânsoare roșie la brâu

În mâini - un gest acut.

(Iași, 2021)

DESPĂRȚIRE

Am îngrămădit în mine cearta,

Discursul golit de-nvoire,

Cuvântul ce-și leapădă șoapta,

Cel grabnic poștaș de asprime.

Am îngrămădit în mine dorul,

Cu gândul lui frânt de privire,

Când visul crud își ia zborul,

Și-mi lasă frumoas-amintire.

Am îngrămădit în mine plânsul,

Suspinul înghițit de-ndoire,

Cu lacrima dată de dânsul,

Pe-obrazul oval și subțire.

Am îngrămădit în mine speranța

Că totul se schimbă ad-hoc,

Dar, umbra-și aleargă făptura.

Dac-apari, eu promit să te pun iar la loc.

(Iași, 2021)

DE PÂINE NU TE MAI SATURI NICIODATĂ

Trăind cu ai mei, cinci, laolaltă,

Ochesc la fereastră albul de ger,

În casă, albastrul de frig,

Pe frunte, razant, un rid efemer.

Pe masă roiesc aburi calzi,

Ce plăcut e mirosul de pâine coaptă!

Îmi iau cuvintele în mâini, deodată,

Și le ridic către cer.

Gândul în pleoapă-l ascund,

Simțul revine prosper.

Amin.., spun,

rup din pâine, în mâini, o bucată,

Mușc și mănânc, tăcut și stingher.

Am o frică. Tresar la fiece șoaptă,

Curând mă voi rupe de ei,

Pe-alocuri mă bucur, îmi pare și rău,

Sunt confuz, destrămat, ca o toartă.

Soba naște într-însa roi de scântei,

Ce focul le-aruncă din vatră.

Acum, voi lăsă totul baltă,

Și nu știu către ce lume m-avânt,

Veți fi, oare, în frig, acolo și voi,

Așteptând să luați pâine caldă, la rând?

La revedere!... Eu plec, dragii mei, dar să știți,

De pâine nu te mai saturi niciodată.

(Iași, 2021)

PROVOCARE

Dacă ai fi soare,

și ai fi rugat,

să-mparți pământul,

în părți egale,

la 8 miliarde,

de oameni.

Cât ar reveni la fiecare?

Dacă-aș putea fi soare,

din cei 510 milioane

100 de mii de km pătrați,

ar reveni,

împărțit frățește,

la fiecare,

aproximativ...

6,3 hectare.

Din care,

două părți - apă,

una - pământ,

zero - foc,

și zero - vânt.

Sau, uite: dacă ai fi pământ

și ți s-ar porunci,

să oprești,

pentru fiecare

din cele 8 miliarde

câte o rază de soare,

cât ai lumina pe fiecare?

Din cei

3,828 ×10

la puterea 26 wați-aruncați,

de nu ar fi nori,

praf, păsări sau smog

i-aș putea lumina

strong,

încât întunericul din fiecare,

s-ar transforma în mare

sau poate în fluturi,

ori fulgi în spirale.

Dar, tu nu ești soare,

nici pământ,

nici foc,

nici vânt.

Întrucât ești om,

vin cu o provocare:

ai putea să iubești,

tot pe om,

pe fiecare,

cum te iubești pe tine?

(Precum știi bine,

iubirea de sine

e fără crime,

certuri, jaf la drumul mare

și ocare);

sau să ajuți cu ce ai,

fără alai,

pe mari, pe mici,

pe oricine crezi tu,

ce zici?

Răspunsul a fost, în majoritatea cazurilor, da;

pe răngjingd gutons

și zâmbind frumos.

Tot în majoritatea cazurilor, nimic nu s-a concretizat;

de tranzang binjații,

fără complicații.

Toate au fost uitate,

însă scrise-n cartea

de fapte-zero barat.

Morala: Solemn! Hai că mai vedem...

(Iași, 2021)

ACORD

Strecoară-mi în gând al tău gând.

Întoarce cuvântul.

Cioplește-mi pe frunte un rid

Tăcut pentru dânsul.

Pune-mi în vis al tău vis.

Tăcerea învață.

Adu și frânghii să legi

Somnul pe viață.

Atinge-mă-n simț cu-al tău simț.

Ascute-ți și gestul.

Întoarce-mi pe față un râs

Să dezghețe înghețul.

Strivește-mi imaginea-n lac,

Spărgând apa roată

Cum bulgărul ochiului rău

Dă blestemul în artă.

Și pentru că suntem de-acord

Cu aceste manevre

Propun pentru lungul meu somn

Să facem pereche.

Astfel vom gândi, visa, și simți

Amândoi laolaltă,

Vom cădea de acord mai mereu

În fiece șoaptă.

Iar, spre final de contract,

La pagina șase,

Taie cu vârful de ac

Ce-ai vrut tu de la viață.

(Iași, 2021)

INSOMNIE CRONICĂ

Întors cu fața la perete,

Întins mereu pe-aceeași parte,

Schimb lin problemele din zi

Acum, cu frământări de noapte.

Întors și-n ritm sunt

Cum e ceasul ce-și vede tâmp de drumul lui

Precum un prost tăcut ce-și face

Mereu cafea de ziua lui.

Mă simt întors și-n gând

Ca moara ce macină-n neștire bobul,

Gălăgioasă de stricată,

Împrăștiind în lume colbul.

Întors din drumul către vise

M-abțin, mă curm să fac scandal

Căci am teroare de zăvoare

La uși izbite de spital.

Întors din somn și-n seara asta

Mă smulg ca mânzul biciuit

E ora două jumătate

Sunt treaz ca ceasul nedormit.

Și pentru că întors pe față

Sau că întors pe dos mă aflu,

Coroborez acum la probe

Și proba ta cu vinul acru.

E luna plină, ger și frige

Caloriferul de sub geam

Afară este alb și ninge

O, vino, tu zi neagră iară!

Eu te aștept aici cu calm.

(Iași, 2021)

PASAGER PE BANCHETA DIN SPATE

Răsucită rămâne șoseaua în spate

Ca filetul pe șurubul strunjit

Roata atinge pământul în puncte

Vântul rămâne în urmă uimit

Pe margine șanțul își scutură macii

Lovește strident în grauri claxonul.

Soarele e palid, apune grăbit

Porumbul speriat își apară spicul,

Strivește pedala piciorul dorit

Cum ochiul uscat își coboară pleoapa

Grăbit înțepând orizontul finit.

Stomacul ca nuca se face,

În mațe rămâne pitit.

Ce se întâmplă, întreabă-mprejurul?

Cine șofează curbat și-aiurit

Ca jocheul ce sare în șa?

Golul lăsat în urmă exclamă:

Conduce François!

(Cluj-Napoca, 2021)

COVID - 19

Când ieșim pe stradă,

punem încă de-acasă,

blestemul de cârpă cu barete de ață.

Orașul e mort,

asfaltul e copt,

smog... peste tot.

Aer dansabil,

greu respirabil.

Zâmbet ascuns,

surâs neajuns

la ochii flămânzi

ce clipesc plăpânzi.

Fără grimase,

lipsiți de angoase.

Acoperiți, ascunși..., amețiți.

Nu comentăm,

ne conformăm;

pandemici fiind,

colaboram acid,

Nu ne atingem,

la doi metri stingem

orice dorință

de a fi ființă.

Învățăm, comunicăm, interacționăm,

muncim, schimbăm, cumpărăm sau vindem,

simplu, fain,

In mediul on-line.

Afectați,

înregimentați,

de știri asaltați:

câți s-au infestat,

câți s-au vaccinat,

câți s-au vindecat,

numărul de morți,

vârsta pentru toți,

că nu s-a știut,

dar toți au avut,

comorbidități.

Obositor.

Înfricoșător.

Dar avem un vis

ce ne e permis:

să întoarcem clipa,

cu-această speranță,

să intrăm la teatru,

o dată-n viață,

fără mască pe față.

(Iași, 2021)

VIS MĂRUNT

Mi s-a șoptit de undeva

Din spatele gândului

Că ți-ai propus să zbori

Pe deasupra pământului,

La umbra lunii,

Înaripată la coate,

Cu roiuri de fluturi

Lipiți în slujba vântului.

Am auzit... mă rog

Că ai vrea să ai

La brațe șuruburi

Și degeaba să stai.

Desfiletându-le dimineața

Să le trimiți la muncă

Înfiletându-le seara; pentru îmbrățișări

Concediu să le dai.

Se zvonește chiar

Că ai cerut să ți se dea

Dreptul la izolare.

Încuiată-ntr-o stea,

Zăvorând galaxia,

Ca pe o pastilă

Cheia lacătului aceluia

Universul s-o bea.

Cum te pot susține,

Cu ce să-te-ajut?

Împlinindu-ți astfel

Visul mărunt...

Dacă aș putea

Ți-aș livra pe roate

Pachete mari cu fluturi

Ca să-ți lipești la coate.

Dac-aș ști lăcătușărie

Cu mare plăcere

Ți-aș strunji fileturi

Pe brațele coapte

Dacă cheier aș fi,

Să ai acces la vise,

Șirag de chei la gât ți-aș prinde,

Iar dacă tu ai accepta, te-aș însoți în toate...

(Iași, 2021)

UN LIKE

Dă like la tot:

la broască, la căpușă,

la câini, la oameni

răi, stângaci sau proști.

Dă like la stele, lună, soare și like dă la păpușă,

la nori, la vânt, la prieteni.

Dă like și la leproși.

La cifre și la litere,

la numere, cuvinte, fraze,

la zgomotul strident

ce rupe din sinapse,

la strigătul, ce-n disperare cere

atenție sau care sufl-amenințare.

Dă like mereu, de-aiurea,

chiar dacă nu-nțelegi,

sau nu îți place,

chiar dacă n-ai văzut,

și nici nu crezi

ori nu cunoști problema.

Dând like, conflictu-l ții departe,

și pacea o păstrezi.

(Și prietenii, și postul, și serviciul...)

Degeaba faci cadouri

sau te comporți frumos,

degeaba ești amabil,

mereu prietenos,

degeaba duci narcise

ca musafir sfios,

degeaba faci eforturi

și-ajuti unde te afli;

căci dacă nu dai like, băiete,

nimic din toate astea, nimic nu va conta.

Dă like,

că asta-i lumea ta.

Morala:

În 2021 un like face cât o mie de cuvinte...

(Iași, 2021)

AM ÎNȚELES

Te-ai vaccinat? Observ că nu porți mască.
Pe buze ai contur maro, subțire,
un rid ascuns stă sub un fard de gheață,
iar zâmbetul ți-e palid, ochi de mire!
Te simți altfel? Am înțeles... nicio schimbare.
Nicio simptomă nu ți-a dispărut,
gustul ți-e fad când muști din portocală,
nu te mai smulge și nu mi te mai cheamă
mirosul florilor de tei. Rămâne tot necunoscut.
Și totuși... ai un aer înnoit.
Ți-e dat de simplul fapt că nu porți mască
sau de trecutul ce îl crezi trecut
și de chemarea ce o ai spre viață.
E limpede c-ai devenit distantă,
saluți cu gesturi scurte, cam prudent,
ai mersul drept, o ancoră ce-n ceață
proptește-o navă într-un port abject.
Am înțeles cum ți se-ntâmplă noul
produs de serul mediatizat:
Ți se întoarce înapoi ecoul
la strigătul curmat, când brusc te-au înțepat.
Acum redobândești și vis, și libertate,
deasupra norilor tu poți zbura, timid
ții pașaportul verde la-ndemână
ca pasager în drum spre infinit.
Călătorești oriunde vrei; acum
poți vizita orașe, țări, muzee
și poți ieși afară oricând vrei
să te-mbraci precum dorești, femeie.
Să tragi pe tine un pulovăr Dior
de dimineață să cobori în stradă,
să ai deschis, să poți intra când plouă
să bei cafea cu lapte, la interior,
să-mparți un corn cu nucă pe din două,
s-asculți un jazz zgâriat la patefon,
să-nveți iar ce-i atingerea de om.
Privindu-te cu-atenție, mi-e clar,
am înțeles de ce e cu folos
s-alergi urgent la vaccinat acum:
Nu pentru că te face sănătos
sau pentru că de gripă te ascunde
ci, pentru că îți dă un drept furat,
să poți umbla iar liber, să poți trece,
s-arunci cerceii din urechi -
să poți purta cireșe -,
să mergi cu fața-n soare
să râzi, să plângi, s-admiri mirese.

(Iași, 2021)

ȘCOALA DE PIONIERI

Dragi prieteni, frați, surori, instructori,

Dacă ar fi ca să explic

acum, după o săptămână,

cuiva, ce-nseamnă curba vieții,

deschid o ușă larg spre toți

și vă invit la introspecții.

Noi, ca deschizători de drumuri,

ce am săpat cu dălți din pixuri

simțim acum în inimi pulsul

nemărginitelor cărări de cunoștințe și adâncuri.

Ne-am ospătat la masa lungă

cu ce a fost mai gras, mai bun,

platouri mari pline cu săuri

smochine-n coșuri de alun,

iar în urechi bătea ca-n poartă

un zumzet de meseni, plăcut.

Și am băut cu sete apa

curată, limpede și rece

ce din urcior curgea în inimi,

cu susur candid, de izvor.

Și ce instructori! Ce mai încântare!

să îi auzi cum îți transmit

Cuvântul celui mai mare

instructor pentru Pământ.

El este cel care de veacuri

trimite vântul, ploaia, noaptea,

cel preaslăvit de miriade

de îngeri, oameni, ce-i sunt martori.

Ce vrea devine fără teamă,

ce spune face încotrova,

un nume unic își rezervă:

e dumnezeul meu, Iehova.

Învățătura dobândită e clară, simplă

cum e luna când martor stă deasupra lumii,

când își desface larg cununa

de stele, licurind adâncul

impresionant, fantasmagoric.

Iar când această cunoștință

își lasă urma resimțită

de minte, cu a ei tezaur de fraze, gânduri și cuvinte,

ca sabie ea taie-n oase, separă măduvă și spirit.

La școala asta, ce-i trecută,

am învățat care e cheia

ce-n echilibru ne așază,

de a cunoaște bogăția,

însă ne-a învățat să fim

și prieteni buni cu sărăcia.

Am înțeles ce-aduce vina,

ce-aduce calmul, stăpânirea

ce-i bunătatea, ce-i blândețea,

ce-i mila, omenia, stima.

Trasat ca scop de la-nceput

și instruiți în unitate

ne-am însușit esențialul,

numit: rezonabilitate.

Ce atmosferă și ce clasă!

desprinsă parcă din poveste.

Dacă ar fi ca vouă, celor din lume

să explic, m-aș confrunta cu stângăcia

de-a nu găsi în DEX cuvinte să-nchid în frază armonia.

Mă simt acum și trist, și vesel

și sunt puțin epuizat

de tot ce-n august șase zile

și nopți cu mine s-a-ntâmplat.

Rămân cu-această-ncredințare

acum, când școala s-a sfârșit,

că toți de-aicea vom putea

să ne-ntâlnim la infinit.

(Iași, 2021)

GÂNDUL RISIPITOR

Gândul mi s-a scurs peste haine,
s-a strecurat prin deschizătura ușii,
a coborât scările spre alee,
și a forțat poarta spre lume, părăsindu-mă.
Ajuns în piața mare
s-a întâlnit cu alte gânduri
obosite fiecare de călătoria lor,
murdare de praful străzilor
și întristate de locul pe care tocmai l-au abandonat.
Singurul care era mai vesel,
mai gălăgios și mai energic
între toate gândurile acelea adunate aiurea acolo,
tânăr și ambițios, era gândul meu.
- Distinsă adunare, a început el un discurs, așa, deodată,
fără să știe neapărat ce are să zică.
- Distinsă adunare, repetă cu voce mai tare, gândindu-se că poate nu a fost auzit.
Însă niciun gând nu-și îndrepta ochii spre el,
Erau toate duse cu gândul la cel de la care plecase.
Se întrebau: oare se descurcă fără mine?
Îngrijorarea asta le-a făcut ca la iuțeală,
să se întoarcă cu viteza lor la stăpân.
Rămas singur în piața mare,
gândul meu s-a uitat de jur-împrejur:
pungi de plastic, sticle goale, ambalaje aruncate peste tot,
ca după o adunare de oameni.
A stat un timp și văzând că nu se întâmplă nimic
s-a întors la mine agale, în toi de noapte;
s-a strecurat pe aleea principală,
a urcat scările strecurându-se prin deschizătura ușii
și, cocoțându-se pe pijamale, a vrut să se bage în patul lui.
Însă nu a putut, a fost alungat.
Locul era ocupat de alt gând, mai puternic,
mai tânăr și mai energic, care l-a învins.
Plecat de la mine, bătut, nervos, bombănind, blestemând și trântind;
a luat-o la fugă, urlând în noapte, pe strada mare:
- M-a abandonat, am fost părăsit, am fost părăsit!
Nimeni nu-l auzea,
orice gând risipitor este mut.
Știa că nimeni nu-l va primi;
orice gând părăsit e dat uitării

și nimeni nu-l va ierta,
orice gând părăsit va pieri.

Gândul bocea...

Gândește-te, gândule, înainte de a pleca...

(Iași, 2021)

DE PE RELEUL DE TELEVIZIUNE

Vecin cu luna cocoțat,

De pe releul de televiziune,

Privesc orașul slab iluminat...

E toamnă, frunzele-au plecat

Prin geam eu te zăresc, în pat

Citind în lacrimi și oftând

Război și pace, trei volume.

Sus, pe releul de televiziune

Cu mâinile-amândouă strâns mă țin

Aștept ca primul fulg al iernii să îl prind

Cadou să-ți fac, să-l coși cu ață-n piept.

În roate-apare, stânga mi-o întind

Dar îmi dispare pe obrazul drept.

Sus, pe releul de televiziune

Îmi vine-un chef de viață inocent.

(Iași, 2021)

MAI - VISĂTOR

Azi-noapte vântul emigrant

A-ntors în ou fecundul

Cu renunțare la pretenții reci

E pieptănat trecutul.

Luminile s-au replicat curând

Umbrind mai dens hotarul

E stinsă limita răbdării iar

Și ațâțat florarul.

Mijește dealul vânăt vizavi

Perindă cerul norii

Iar primăvara ca de bun venit

Întoarce-n V cocorii.

Probabil vântul prea grăbit de fel

Va aduna iar ritmul

În valuri zgomotoase din adânc

Grăbind spre țărm nisipul.

Și-n brotăciu de mai înșelător

Voi onora apusu-ți

La cercul lunii voi urca pe trepte

Să-i legăn spre vis visu-ți.

(Iași, 2021)

RECEPTIVITATE

Am senzația că lucrurile se petrec

diferit de cum le știu

să dau un exemplu:

ziua aceea când... vă amintiți

a fost cu mult mai... decât cealaltă

o fi ceva ce nu-nțeleg

și care are legătură cu 0?

o fi vinovat de asta . de la final?

sau poate , de la mijloc?

am auzit că ele,

nu vreau să le rostesc numele,

să nu fie auzit,

ar fi... mă rog

știți voi la ce mă refer

mă feresc să...

n-aș vrea să fiu înțeles greșit

și sper că nu v-am enervat.

Mulțumesc tuturor,

rămân dator!

Apropo, voi ce senzație aveți?

(Iași, 2021)

SMS

iubi

iti scriu 1 sms

si sper k poti s ajungi la gr

la 7 fix ajunge 1 tren

iar la mec de locom

ti am pus pacet pt o sapt

la tlfn nu are rost sa mai vb

ai inteles pb din mes

vezi k ti am pus o carte in bgj

e un rom de dragos

si sp sa ti plak mult

tareeeeeeeeeeeee

te pup

npc

ȚUCA

ps si sCUZE PT. grabă și greșeli!

(Iași, 2021)

" "

ale mele ghilimele

ale tale ghilitale

ale lui ghililui

ale ei ghiliei

ale sale ghilisale

ale noastre ghilinoastre

ale voastre ghilivoastre

ale lor ghililor

ia să văd, școlar, ce spui?

când citezi câte-un fragment,

știi pe care să le pui?

răspund eu la întrebare,

vă rog, doamnă-nvățătoare!

ale mele, ale mele...

(Iași, 2021)

MI-AM STINS GÂNDUL

Mi-am stins gândul în cana de cafea

l-am învârtit în zaț spre stânga, ca butonul.

Alt gând mă trage-acum din canapea

precum e scos un dop cu tirbușonul.

Mereu cad prizonier al unui gând

la care-apoi renunț și lupt să-l uit

când nu-l pot face prieten cu nesomnul.

(Iași, 2021)

TOAMNA

A venit toamna, natura sună

Pădurea cu foșnet cântă la lună

Crăpat e verdele pe nucă

Lunca brumată se-apleacă năucă

Rouă rece în umede sandale

E ruginie raza de soare

A venit toamna, mâna-mi culege

De pe marginea frunții o adiere rece

E vocea trimisă s-anunțe plecarea

Când galbena vară-și urmează chemarea

E teama că lumea deschide oblonul

Să iasă afară bârfa și zvonul

A venit toamna, umbra-mi propune

La schimb fulare, cu albe costume

Aleea din parc se oferă să-mi dea

La schimb pașii repezi, pe fulgul de nea

Din adânc, marea ar vrea să întoarcă

Bancul de stridii să-l dea pentr-o barcă

A venit toamna, ruginii sunt:

și frunza, și lunca, și strada, și pasul, și timpul,

și versul, și vinul, și somnul și, poate, și omul

(Iași, 2021)

STRANIE TOAMNĂ

Spre seară

lătratul câinelui de toamnă

întoarce frunza în ogradă

o urcă-n pom,

în vârf, să tragă

și alte frunze din pământ.

Iar pomul e luat de vânt

și de pe frunză cade

vrând,

(să treacă gardul ca apoi

rostogolindu-se pe stradă

să prindă valul altui vânt)

să sară.

E rece, pomii cad pe rând...

Crengile-n ciudă se-mpletesc

ca-n pulover, strâns, firul de lână.

În parc nu mai găsești alei,

nici bănci, nici felinare chioare,

nici coșuri de gunoi nu văd

ticsite până-n vârf cu ziare.

În negru cerc, ciorile plâng.

Fac norii vineți zid pe cer.

Stau rădăcinile-n pământ,

iar frunzele rămân în aer.

Stranie toamnă, cu ce gând?

(Iași, 2021)

ORAȘUL AZI

locuiesc la bloc

la etajul opt

5 dimineață

zarvă la piață

la ora 7

tramvai pe roate

cam pe la opt

școlari la bord

marfarul trece

fix: ora 10

cam pe la prânz

se-aude-un plâns

la strada mare

trece-o salvare

după-amiază

vecina-i trează

își ceartă fiii

plâng rău copiii

apoi un seamăn

bate-un picamăr

la strada mare

sute motoare

la semafor

verde - claxon

la colț de stradă

e-n toi o ceartă

2 taxiuri

transmit sictiruri

apoi la cină

cantină plină

băieți și fete

pe motorete

pe casa scării

se trag cu sănii

o tură, răii

3, derbedeii...

seara, în fine

terase pline

e 22

zgomot la 9

în miez de noapte

bairam la 7

urmează-n dată

scandal în stradă

vreau să mă culc

dar nu apuc

lupt să adorm

nu mai am somn

oraș ciudat

rău blestemat

aș vrea la țară

să-mi cânte-o cioară

(Iași, 2021)

RÂUL VIEȚII

Viața începe la fel ca un râu

din locuri neatinse de talpă

din înălțimi se desprinde, nebănuită,

renunță la rădăcinile sătule de apă

ce rămân să proptească vârfuri prea reci

cu norii să le țină pe treaptă.

Subțire, cristalină, zgomotoasă și rece

cu repeziciune, ca mânată de bici

se izbește de simte și-n pori

mai întâi de pietrele transparente și mici,

apoi de cele mari, de bolovani,

se ferește ca de Rău când dă de urzici.

Ca la circ se aruncă în gol.

Se dă mare, face prinsoare în cascadorii fără spectatori

aruncă cu stropi la-ntâmplare

și nu are parte de sori,

următorii stropi se-nfing cu nepăsare

în cercurile fumurii, vânându-le unda așteptată de mare.

Apoi cu-alte ape în grabă se unește

mai repezi, mai limpezi, mai furibunde

se amestecă în scurt timp cu ele

se prinde-n vârtejuri cum se prinde un fluture

și devine mai adâncă, mai agitată, mai puternică, mai caldă, mai tulbure.

După ce aleargă zbuciumată o vreme

își încetinește curgerea spre câmpie

de parcă ar vrea să admire mai mult împrejurul

de parcă ar vrea să se țină mai vie...

regretă că nu a înțeles mai de timpuriu asta

grăbindu-se s-ajungă în valea pustie.

Nu o mai poate lua de la capăt

acum ar ști cum ar trebui să curgă

și pe unde ar fi bine să-și croiască drumul

dar degeaba, acum viața îi e de slugă

așa că nu are decât

să-și încetinească și mai mult trecerea prin luncă.

E mută, e adâncă, e lată și înceată

acum nu mai poate cascadorii,

nici stropi, nici zgomot și nici cristalină nu știe a fi

poartă cu ea mâl în cutii

cară buruieni pe putrezi bușteni

iar timpul și vremea începe a le ști.

Bivolii își răcoresc la amiază în ea

burțile înfierbântate de soare

copii se scaldă, de pe maluri se-aruncă

pe burtă, cu puțile albe și goale

de parcă ar vrea să bine-dispună o bătrână posacă devenită prea surdă.

Când simte că se apropie de final

renunță la tot, se împrăștie aiurea cu ciudă

acoperă văile și umple toate văgăunile

renunță la formă, devine urâtă și crudă

împrejurimile nu o mai atrag

nu-i pasă că totul inundă.

De parcă vrea să se răzbune

de parcă vrea să se revolte

de parcă vrea să le strice și altora socotelile

lin, fără pretenții, tacit, în bolte

se lasă înghițită de sărata mare...

și nu se opune, nu iscă revolte.

Iar marea e lipsită de scrupule

(sentimente apa sărată nu are)

adâncul nu are nici reguli, nici legi.

Pentru ea atât a fost deocamdată

râului vieții marea îi e sfârșitul

pentru ea ar fi fost de folos să fi știut că va fi și-altădată.

(Iași, 2021)

VÂND VISE

vând vise, oameni buni!

vând vise! nu ocoliți...

patru la legătură.

se potrivesc oricui

sunt unisex

priviți-le!

orice mărime am

pentru-orice vârstă.

nu țin la preț

poftiți!

aproape noi.

doar desfăcute sunt,

au fost probate mai întâi de mine

și garantez cu starea mea de bine

cum că e zbor

plutire, griuri fine

că simți altfel...

să fii convins!

poftește!

încearcă numai

să le tragi pe tine.

încântător... ehei!...

ce gesturi și ce șoaptă...

imagine halucinantă,

cu ritm de apă legănată.

cuptor cu flori

deschise pentru ziuă

boabe de rouă

ochi de dimineață

văl cu sclipiri

ce-a răsărit la viață.

sunt amețit, plutesc, aud izvoare...

e sângele ce-mi curge cald prin vine?

accept acum și binele și răul.

un vis ferice cade peste mine.

(Iași, 2021)

CUIB DE LILIECI

Lumea de azi e-un cuib de lilieci

ce-și orientează viața după zvonuri

cu capu-n jos, cu ochii mici și gri

stau agățați de telefon

și-și dau binețe, accesând butonul.

Stau doar la umbra camerei de bloc

în pat întinși, boemi, ca Oblomov.

Mănâncă-n noapte prânzul - sandvici copt.

În casa lor cu mirosul închis,

non-stop, huiește-n van televizorul.

Dacă le dai apel, îți dau eject

și-ți scriu mesaje: că nu pot vorbi.

Preferă să stea singuri și pustii,

li se atrofiază mușchii la călcâi

și nu mai știu să scrie cu creionul.

Lumea e plină azi de lilieci,

corpuri acoperite de cearșafuri,

stafii persecutate de stafii,

divaisuri puse-n mâini de mici copii.

Și se conservă înghițind butonul.

(Iași, 2021)

SCRISOARE

Aș vrea să vreau să pot să am

răbdarea unui munte. Mă uit la el...

Ce neclintit și tern așteaptă

cum crengile de brad să le-mpletească

cu crengile de brad al altui munte.

Încet să tragă unul înspre altul

prinzându-se ca-n luptă,

o-mbrățișare smulsă chiar din magmă

c-apoi, la poale să se împreune

iar mijlocul, etern mamut să-l facă.

În pocnetul de stâncă să desprindă

când, brusc, unul și altul,

ca trase din mormânt,

vor smulge vineți rădăcini,

cu tot cu sevă și pământ.

Iar, spre final, în vârf, să se fecunde

și ambii să devină Everest...

Verde de crom să-și care lin prin vine,

a lui eternă frunză de arici,

cu ace mii s-arunce către tine.

Aș vrea să pot să am

răbdarea unui munte,

dar eu nu sunt tenace, draga mea.

Mă-mpiedic chiar de mine...

Îți zic aceste lucruri prin scrisoare,

iar gândul meu târziu, de peste munte,

convins că înțelegi a mea problemă

rid va-ncrusta pe frământata-ți frunte.

Oricât aș vrea, nu pot sa-ajung la tine, sora mea.

Mă-mpiedică un munte.

(Iași, 2021)

VASUL CU VISE

Vasul rotund de visuri s-a umplut

la noapte o să-l vărs pe năsălie.

Sunt curios ce vis voi fi avut

când dimineață gaița mă învie.

E toamnă, liniște, un vânt ușor adie

stă cucuveaua prinsă de butuc.

Ochii i-nchid, urechile-mi astup,

e pregătit terenul pentru vise.

Fie ce-o fi, dar vreau numai să fie...

Sper să golesc tot visul meu din lut.

(Iași, 2021)

ÎNDEMN LA REFLECȚIE

În timp ce sărăcimea mănâncă aguridă

Cu strâmbături de acru și lacrimi prea sărate,

Bogații-n croaziere fac mofturi și pretenții

Când au la cină icre și calmar înspre noapte.

Și nu-i asta problema, că fiecare are

Atât cât moștenește, cât fură sau câștigă.

Durerea e că și-unii, și-alții se intrigă

Când merg pe-aceeași stradă sau dau aceleași taxe.

S-ar vrea ca fiecare să aibă după haine.

S-ar vrea ca fiecare să-și fac-alor dreptate.

Dar uită că și-unii, și-alții au aceleași

Carne, gură și mâini când vor lovi în moarte.

(Iași, 2021)

NĂSCUT CU MASCĂ

Azi la spitalul de pe Cuza Vodă
Ce-i îngrijit de Domn` Profesor Doctor,
Cu moașe multe și-o asistentă grasă,
Cu mari eforturi și prin cezariană,
Ni s-a născut primul copil cu mască.

Când a ieșit la suprafața lumii
N-a plâns, cum fac de obicei copiii.
Cu-n gest discret el și-a impus distanță,
A salutat din cap pe toți prezenții,
și a cerut un telefon și-o cască.

Primul lui zvâc avut ca pui de om
N-a fost nici sânul mamei, nici suzeta,
Nici blând-atingere a podului de palmă,
Nici glasul cald când e strigat pe nume,
Ci prioritizîndu-și internetul,
Neapărat să fie conectat la lume.

(Iași, 2021)

GRĂDINIȚA NOASTRĂ

...cu și pentru M. R...

Sunt fluture...

Azi merg la grădiniță

Mi-am desenat pe frunte aripioare

Pe cap, negru joben, la gât fundiță

Țin strâns în mâna mic-o tulpiniță

Primiți din inimă, doamnă, o floare!

Sunt albinuță harnică, în soare...

Cu drag eu mă trezesc de dimineață

Privirile spre mine toate fug

Spre grădi plec cu zumzet de-aripioare

În stup, la grupă, repede s-ajung

Nectar să-i duc doamnei educatoare.

Iar eu sunt buburuză-ruză...

Car negre puncte pe spinare

Colind câmpul din frunză-n frunză.

În minte-un imn plăcut îmi sună

Și nu mai stau deloc pe gânduri

Mă-ntorc la doamna mea cea bună.

Ca iepuraș poznaș ce sunt...

Cum am zărit la geam albina

Că trece-n zbor cu grabă mare

Mi-am tras ghetuțele-n picioare

Spre grădinița mea cea dragă

Eu am zbughit-o repejor.

Sunt ursuleț, precum se vede...

În blana asta brună și pufoasă

La grădiniță merg cu încântare

Tumbe să fac, să bat în toba mare

Când pentru joc ne strânge-n cerc

Frumoasa mea educatoare.

Sunt pisicuță, nu o oarecare,

Mama mi-a spus că sunt aristocrată...

Am mustăcioare lungi, blăniță moale

Îmi merge vestea că-s cam alintată

Dar mi se pare că-i exagerare

Vă veți convinge toți din grădiniță

Că sunt fâșneață, dar ascultătoare.

De licurici ce spuneți, dragi copii...

Ei au lumina chiar în inimioare

Noaptea vă-ndrumă pașii pe alei

Ziua, la grădiniță, stau în clasă

Ascultători, voioși, plini de idei

Și luminați de doamna lor se lasă.

Acum să pomenim și de-aricei...

Micuți, rotunzi, cu scobitori pe spate

În pas grăbit aleargă, vor și ei

Prin felul lor de-a fi, prin comportare,

S-o facă să se simtă mândră

Pe doamna lor educatoare.

Iar eu sunt mămăruța cea zglobie...

Cu buburuza verișoară dreaptă

Am așteptat cu multă nerăbdare

Să vina toamna cea îmbelșugată

Ea știe să unească lumea toată

În bucurie, gând și-n faptă.

Eu sunt steluța cea îndepărtată...

Când am văzut în curte-atâta lume

Gentuța mi-am luat-o la spinare

Creioane colorate-n ea, cărți, jocuri

Și cu voință multă și chemare

Prezentă sunt pentru-a-nvăța noi lucruri.

La grădinița noastră, dragi părinți,

Sunt 10 grupe pline cu pitici.

E ca-n povești: cu mii de jucării

Cu zâne, prinți, culori și cu mult soare!

S-aveți toată încrederea în noi

Și-n meseria de educatoare.

S-aveți încredere că-i vom iubi.

La fel de mult cum îi iubiți și voi.

(Iași, 2021)

AȘTEPTĂRI NEÎMPLINITE

Am adunat azi în căușul palmei,

cum de pe masă firimiturile se strâng,

toate-așteptările vechi, fragile și uscate

precum e frunza când omida mică

se năpustește și-o atacă-n hoarde.

Ușoare sunt. Plutesc în podul palmei

de parcă cu foiță de aur umbli.

Au miros vechi, cu iz de naftalină.

De respirat te-abții, să nu le scuturi

iar pe alocuri putrezi, se deșiră...

Ce timp și vremi le-a degradat

că au ajuns așa de cariate?

Ce stări de lucruri le-au probat,

c-au fost abandonate și uitate,

că nu s-au împlinit și au trădat?...

Acum nu are sens să se mai vrea;

e prea târziu acum să se mai spere

că una sau-alta, vor înmuguri.

Cui îi mai trebuie bicicletă

și mingi de fotbal Artex alb cu gri?

Cine mai liniază azi la stânga foaia,

Cine mai scrie poeziile de mână,

ca la stiloul chinezesc să spere,

la noi pantofi Adidas cu 3 linii

sau la penarul cu fermoar, din piele?

Azi alte așteptări ne umplu viața.

(Alt gust are acum caisa coaptă

și alt fior dă sunetul în noapte.)

Le stivuiesc atent, căci dacă trag de una

mi-e frică să nu se dărâme toate.

La coșul de gunoi cu cele vechi!

La ghena de gunoi cu cele rele!

Oare-s pe rod aceste așteptări pe care azi le am?

Viața și timpul n-obosesc să spere...

dar chiar acestea două ca molia le rod

se vor usca pe rând, vor putrezi și ele.

(Iași, 2021)

S` TRĂIȚI!

Deasupra, ceru-i vânăt-cenușiu.

La orizont s-a curățat deja.

Încă de dimineață vântul ascuțit

ridică părul de pe lupii gri,

iar soarele năuc, abia mijit,

întinde umbra către asfințit.

Bruma - poarta cazărmii a-ncleștat,

plopii aleii sunt stropiți cu ciori.

- S` trăiți, permiteți să vă raportez:

azi a venit frigul și gerul,

bocancul scârțâie sub pas de marș.

S` trăiți!

...(Azi, a sfeclit-o grănicerul,

am raportat lui domn' sergent).

Ochii sergentului lucesc a disperare,

de pe fâșie, glasul sticletelui vampir

transmite-un AMR 0 la liberare.

S` trăiți, m-am liberat...

(Iași, 2021)

NOI

Între noi doi
suntem tot noi
puțin amorțiți
ușor plictisiți
cam ciufuliți
de noi părăsiți...

Să ne trezim
să ne dezmorțim.
Vântule, ne mișcă
gerule, ne pișcă
fulgule, ne zboară
drumule, ne cheamă.

Bucății de om
dă-i hârtie-con
plină cu pop-corn
șoaptă de chemare
ochi pentru mirare
gând de-mbărbătare.

Iar pe vârf de deget
încotro să-l ducă
și să îl conducă
pune-i desfăcută
gata pentru nuntă
zgomot de peluză,
buburuză-ruză.

ducă-se
plimbă-se
facă-se
plângă-se
stingă-se
uită-se...

(Iași, 2021)

ÎNTREBARE

Care ți-e numele, pasăre,

ca-i zbori așa posac

și bați dintr-o aripă

cu arc la gât

ce în `nalt se-nfige

în ritm de ceas ce vrea

secunda să prelingă

când spiralate roate

flueră-l tău zburat

spre infinite zări

c-apoi încet, la stele te ridică

unduitoare gesturi

ce-n larg se desfășor

precum galbene lanuri

de rapiță-nflorită?

(Iași, 2021)

SUNET DE CARNE

Prin al caselor ziduri

ca un burghiu străpunge

un sunet ce în noapte

revendică un drept:

e sacadatul fălcii

ce noaptea o dislocă

când pocnetul salivei

e rupt prin dinți, de piept.

Vârtej rotund de coadă

cu paie croșetată,

morișcă prăfuită-n

lanț scurt și tensionat,

sunet de carne noaptea,

asurzitor de-aproape;

lătrat cam de departe

sau mult îndepărtat,

care abia se-aude,

slăbit, cu ritm anemic,

stins de perdeaua deasă

a prostului de gard.

E ruda văii tâmpe

vărul lui frunză-verde,

e zumzetul pereche

al frunzei de castan

ce-n cor vestește lumea

că i-a venit sfârșitul

când vântul rău și vitreg

o cântă coaptă-n ram.

E ca o simfonie de toamnă-mbătrânită

ce vrea s-acompanieze un gând de emigrant

care, din starea asta rece și prăfuită,

ar vrea să treacă primul

hotarul înspre `nalt,

acolo unde-adoarme

freneticul lătrat.

Mai bine-acolo, prieteni,

prin spații largi și stranii,

mai bine-acolo pentru

tonici și visători.

De ce să stea aici

și să își piardă vremea

plimbând telea șiretul

și dând mereu erori,

coordonați de x,

de y și de z(ori).

(Iași, 2021)

ZUZA ZANG

zang, talang! e Zuza-Zang.

sună zâna zori-n prag

zumzăie ziua ziuca

zis-a Zanga zambaluca,

că de tot mă zâmbăresc

de când zorii zăngănesc,

zor de ziuă ziuresc

miez de zi zădărnicesc

până seara zăpăcesc

să zăresc și să zoresc.

toate zările ziuesc,

zilele le amețesc,

zarurile când le dau:

zece-zece.

zero - stau

zece - iau

zero - foc

zece - poc

zero - tac

zece - fac

și la zece zori desfac

blestemul lui Zuza-Zang.

zic: zuriu-zaric-ziriu

zariu-zoriu-ziuriu.

talang-zang, stă zâna-n prag

până moare Zuza-Zang.

(Iași, 2021)

REFORMA CA O APĂ

Reforma e o apă de oameni inventată

pusă-n pocal de aur - ca semenii s-o bea,

un fel de apă chioară, iar omul, bând, constată

c-alt om, altă reformă, tot apă chioară dată,

de unii către alții, băută va se vrea.

Amicii mei, nu v-agățați de-aceștia niciodată,

nici bând a lor soluții de apă distilată,

nici dând crezare celor promise de la om.

Sunt date spre murire

Că-s de la muritor.

Despre contrareformă...

are aceeași soartă.

(Iași, 2021)

AȘTEPTĂRI LUNGI

Ce lungi sunt așteptările de iarnă

când ești sătul de frig și de facturi

și vrei ca raza soarelui să-ți crape

mugurul fraged, ce te face bun.

Ce late-s așteptările albastre

când vezi cum case albe trec pe drum.

- "A cui o fi vina că nu se mai rezistă?

e-a noastră oare că ne-am sfârșit răbdarea?

e-a mării că nu e furioasă

sau e a celor care nu i-au urmat chemarea?"

Oricum ar fi, care-o fi vinovat,

e prea adâncă această așteptare,

e precum negrul gropii, oameni buni,

un fel de noapte slută ce-aruncă cu tăuni.

Dar așteptatul e mai suportabil

când simți pe-obraz cum marea,

apa din val o flutură în vânt

și pescăruși își vântură pe rând,

cum bobul de nisip e scos din hău,

e rupt din așteptări adânci

și-adus amețitor la țărm.

Un sol care vestește s-așteptăm...

(Iași, 2021)

AFRICA

În pleoapă mi-a bătut azi de trei ori

imaginea pierdut-alaltăieri:

drumul îngust blocat de rinoceri,

câmpul pustiu călcat de elefanți,

și cerul galben plin cu păpădii

(când vântul le speria pe înserat).

Africa toată mi-a intrat în gând:

ochesc nisipuri, dune, mici arbuști,

cămile cu-o cocoșă, două, trei

lei, tigri, șerpi, reptile și femei

ce duc pe cap imense greutăți;

copii desculț, cuminți și generoși

ce din bidoane apa o fac părți.

Nimeni nu-i trist, nimeni nu-i îngâmfat,

toți râd, glumesc, dansează, spun prostii...

te-ntreb pe tine, Africă, îndat`:

tu ce le-ai dat c-au așa bogății?

sau poate tocmai asta-i: nu le-ai dat.

Africă - râs solar...

lecție vie pentru Occident.

(Iași, 2021)

CĂLATOR PRIN LUME

Cu trotineta am umblat prin lume

cu dreptul îmi dam vânt și mă-npingeam,

ajuns la Coloseum, Ghizeh, Luvru,

mândru eu trotineta mi-o parcam.

Dar până să ajung la trotinetă

Mers-am cu drotul. Mult am mai colindat...

La Berlin drotul meu a făcut pană

și m-am întors pe-o frunză de castan.

Mai înainte de-a mă da cu drotul,

am mers pe-o cutiuță de carton

prin lungi orașe,

iar pe străzi cu blocuri

cutia mea s-a transformat în pom.

Acum, la umbra lui îmi descos gândul

pudrat cu lungi reprize de nesomn.

Vreau să-nțeleg și să găsesc secretul

ce veselește tâmp puiul de om...

Dacă ar fi s-o iau de la-nceput

și să-mi urmez chemarea,

dintre toate,

ce aș alege pentru fericire,

pentru timp liber și pentru libertate:

o trotinetă cu electricitate, drotul cu băț de-alun,

frunza uscată

sau cutiuța strâmbă de carton?

(Iași, 2021)

TREI MERE

aseară, au căzut din cer trei mere:

primul - bubos - era o portocală

al doilea - speriat - o pară goală,

iar mărul trei, mușcat, voia să sară.

trei ceruri a căzut mărul aseară.

bubosul vru primul la portocală

para, speriată, fu a doua - goală

măru-a sărit mușcat a doua oară.

cerul trei căzături pe măr făcu,

da portocala prima buba-n mere,

gol și speriat de cele două pere,

sărit, mărul mușcă pe trei aseară.

trei mere-a dat cerul la schimb pe-o pară

ce-aseară, goală și buboasă,

speriată și portocalie

fu.

(Iași, 2021)

NU TE-AM RECUNOSCUT

Pe străzi, prin piețe

librării și parcuri,

noi sub acoperire funcționăm.

Grimasa, râsul, plânsul,

stau sub cârpa

trasă sub ochi, mulată strâns pe nas,

sub care toată moaca ne-o purtăm.

E și utilă:

Gura, nu miroase,

coșurile ascunse, stau coapte pe față,

cu pudră, ruj și fard nu ne mai dăm.

Dacă zâmbim sau ne strâmbăm,

ne enervăm ori ne mirăm...

contează?

Doar după ochi putem să înțelegem

pe care dintre astea le probăm,

căci după ochi noi ne mai recunoaștem,

în caz că ei n-au accesat vreo mască,

și dacă vor să mai și vadă om.

Dragi prieteni,

Nădăjduiesc ca poemele din acest al doilea volum, pe care am ales să-l intitulez Vă cer un mic favor, să fie un răgaz de lectură în iureșul acesta al vieții ce ne-a cuprins de voie (mai degrabă) de ne voie pe noi toți în ultima vreme. E o continuare a frământărilor mele poetice din volumul A, publicat anul trecut și apreciat, nesperat pentru mine, cu premiul pentru debut al revistei Convorbiri literare, în 2022.

Vă cer un mic favor, să ne așezăm împreună la masa generoasă a poeziei.

Cu prețuire,

Rian Roman.

LASĂ-MĂ SĂ ÎNȚELEG

pată vânătă de lână,

mucegai în evantai

lasă-mi umbra de la lună

peste-a umărului vai

mult aș vrea să-i simt răcoarea

să mă-nvioreze-n tot

să-mi dea fugă de eșecuri

și să mă atingă-n pot

să am dusul plin în vele

vrutul să îl țin în sar

statul orelor la stele

să îmi fie-un fel de har

și să simt cum uda pată

treaz mă ține pentru dau

rezemat pe-un cot în stradă

să-l aștept pe lungul iau

pată vânătă de lână,

călduros p'lovăr pe gât

lasă-mă ca într-o râlă

să-nțeleg al vieții sînt

TE AȘTEPT

Te aștept la malul mării
să-ți fiu sare, să-ți fiu val,
să ating lumina lunii
pe obrazul tău oval.

Te aștept pe malul mării
să-ți fiu pescăruș-nisip
ori vapor pentru plecare,
spre întoarcerea în timp.

Te aștept sub malul mării
să pun briza-n slujba ta,
înfoind roșie velă,
rochia-ți de catifea.

Te aștept în malul mării
sub cântec de cormorani
după ce o să te naști,
încă două mii de ani.

DOI POLI

suntem doi poli,

nicicând nu ne vedem,

dar, despărțiți de ecuator,

ne spiralăm:

unul spre stânga,

nordul - către tine,

altul spre dreapta,

sudul- contra mine.

răpuși mereu de vreme,

contorsionați de timp

rămânem pururi sine.

nu ne certăm.

nu comentăm.

n-avem ambiții,

doar coabităm

pe-aceeași axă

reci și învârtiți.

visăm.

GER RUSESC

vântul iernii fluieră stâlpii cerdacului
soarele orbitor suflă rece al dracului

sticlos peisaj stă nemișcat între pleoape,
încețoșat de-aburul tusei bolnave

șfichiul de bici pișcă obrazul uscat,
dorul de ducă la ușă rămâne blocat

prost ai venit, ger rusesc:

m-ai crispat.

TESTAMENT

Everestul a tușit către lume
de atunci îmi țiuie urechea
și-a răsucit în magma pământului pumnii
de îmi fugea genunchiul când cinchea.

De la acel zgomot ca de tunet
mi-au surzit elefanții
a crăpat și luna-ntr-o parte, sub crater,
în tranșee-mi dorm frații.

De acum nimic nu mai e ca 'nainte
chiar și clima e alta
azi soarele-a dormit păn' la prânz
c-a muncit toată noaptea.

Până când suflul tusei de munte
își va-ntoarce ecoul
am timp să îmi scriu testamentul
și să îmi sting egoul.

Testament: 

pentru mine o să opresc focul și roata

ca să-mi fac o rachetă

vouă vă las moștenire găina și oul

să vă faceți omletă.

INVITAȚIE

Odaia către lume am deschis-o

salonul meu se poate vizita

în ușa principală stau artiștii

apoi, pe coridor, la stânga, arta mea.

Intrare-i liberă. Poftiți, voi, cenzori

ce lucru-l răscoliți mereu isterici;

veniți să cercetați un pictor,

desenator de vise, colorator de stele.

O să găsiți și-o cameră obscură

pe jumătate-albastru de cobalt

cealaltă jumătate e un spațiu

în care eu de frică n-am intrat.

Poate că voi, iscoditori ai vremii,

veți răscoli prin pânze, plini de ticuri,

să arătați la lume că nimicuri

stau ferecate-n zúgravul timid.

Chicios apoi simeza v-o ornați

grăbiți le vernisați cu ironie

din ascuțite buze să citați

cum c-adevăru-n artă nu se știe.

Iar în acest prea ieftin iarmaroc

Sper ca-n fundal mereu să se audă ca ceasul,

ticăind zece voci stinse:

poftiți, intrați, luați loc, vă rog. ...Priviți!

Cu ele, verzi-portocalii, să-ntâmpine artiștii.

CEAIUL DE MENTĂ

Ce poftă am să beau un ceai de mentă

ca damful să-mi trezească amintiri,

când într-a zecea, la cantina școlii,

aveam la mic dejun

doar ceai cu unt și gem.

Ce dor mi-e de gamela îndoită...

de scaunul de fier,

de mușamaua mesei, ponosită...

Mi-e dor de cât de prost eram

la șaisprezece ani.

Azi am cincizeci,

am altă siluetă

și gust de tei azi are ceaiul meu de mentă.

SĂRACILOR

vântul de răsărit

a adunat în om

frică și sărăcie.

a venit ceasul rău

care brutal trezește

cioara din colivie.

mereu va trece vântul,

mereu el va cânta

toamna la coarde triste

în timp ce harpa-mamă

vă va îmbătrâni

pe scările întinse.

Săracilor, voi rânduri-rânduri

vă prosternați pios

pe treapta-lată,

sperând ca vântul vestic

să vă împingă-n sus

spre treapta-tată.

acolo-ntr-un stins susur

harpașul vă ciupească

blând corzile vocale,

iar poarta spre lumină

să se deschidă larg

către al vostru soare.

apoi, îndată prins

repede-l pironiți

pe-a crezului arcadă,

ca-n zori să-l fluierați,

cu dinți să-l răsăriți

pe-a voastră stradă.

TOT AȘTEPT

Tot așteptând să fie mai bine,

tot așteptând să treacă și asta...

nu are cum bine să fie

c-au trecut și trenul, și viața.

Asta e.

N-am pică pe nimeni,

rămân cu Speranța.

ALB PREAÎNALT

De ieri

ochiul de pleoapă-i pieptănat mai des.

albastru-ar vrea să-l uite.

la schimb cu galbenul bănuț

pe verde-și face punte.

Când roșul suduie o zi

ce la apus se stinge,

portocaliul saltă-n prag

o nouă zi din cripte.

În fața negrului malac

și-a maroniului posac,

albul înalt solemn răspunde:

- Să nu vă pierdeți mințile.

Rămâneți calmi, stați liniștiți

voi respecta tradițiile.

I-a amăgit...

Ochiul sătul de noapte se deschide.

câmpul e alb, în zări dealuri abside.

la case - griuri fumegânde

la oameni - gesturi mai plăpânde

la cai - potcoave îndoite ,

pe vulturi pene dezlipite.

Mănuși cu degete-amorțite

fulare încolătăcite

paltoane negre ponosite

se însoțesc la drum

ca maicile grăbite.

Totu-i acum monocolor...

Albul ajuns cuceritor,

mănâncă calul,

amețește tura,

dă la nebun în cap cu băutura,

aruncă pe regină în mormânt,

strivește sub picior pionul blând.

Albul cuceritor, înalt,

dă șah la tot, iar mai apoi,

mat dă la vise.

Albul înalt devine lat...

albul ajunge rege preaînalt.

EU NU MĂ RESEMNEZ

gândul purtat prin lume

mi s-a închis în cerc

nu întrevăd soluții

și nici nu știu idei.

oricât aș încerca

ating același punct

același prag lovește

pe-același cap zevzec

dar fug de resemnare

și nu mă dau bătut.

ridic cercul în vârf,

ca vânt să-mi fac cu forță,

mă dau dea rostogolul,

iar ca să prind viteză

îmi bag în sân o torță.

aleg traseu cu dâmburi

frontal să îl plesnesc

poate se rupe-n două,

(mă rog, în trei, în patru...)

și poate evadez.

apoi,

eliberat,

lumea să o încerc

cu un alt fel de gând:

modern

(mai nou, mai lait, mai soft

și adaptat la trend).

PENTRU ANALIȘTI...

De ceva timp mi-a încolțit ideea

că și-analiștii-ar trebui să facă

parteneriate pentru vorbărie,

în care să se consemneze

când ar fi necesar să mai și tacă.

Iar pentru alte zgomote de-a` lor

să procedeze-n felul următor:

pentru zăngănit

să bată-n tablă,

pentru hodoronc-tronc

să țipe-n roată,

dacă vor țiuit

să sufle-n toartă,

iar pentru bârâit

rostească: bârcârtuiroată!

Apoi,

să se agațe de pachești,

să se învârtă iute,

mult și tare,

până... zbor!

AM BILET - SĂ FIU DISTRAT

Rozul se afundă-n scaun.

Ghiuluri grele, lanț de aur

ceas Swarovski, brățări, fard

mătăsoasă șmecherie,

grea povară de purtat.

Limba bate miez de noapte

gongul sună trist, înalt.

-Hai, bufonule, dansează!

Am plătit să fiu distrat...

Dar bufonul se târăște

șchiop, tușind, ca destrămat.

-Azi nu pot, am laringită,

nu am gust, miros, vomit,

febră mare, amețeală,

nu aș vrea să-ți dau covid.

- Pune-ți masca, nu contează,

nu am timp de explicat!

Hai, bufonule, dansează!

Am bilet: Să fiu distrat!

Și bufonul urcă treapta,

lin se-apleacă salutând

și bufonul se învârte

două ture, și-a picat.

Din tribună izbucnește

ropot de aplauze.

Tăind liniștea nocturnă

se aude glasul roz

ce frenetic strigă: ura!

bravo! bis! s-a terminat!

Asta, da, reprezentație!

Publicul golește sala

galben, palid, întristat

și spectacolul se-ncheie

(5 secunde a durat).

Reflectând în timp ce râde

Rozul își vorbește sieși:

ce contează că bufonul a murit

eu m-am distrat.

DOMNILOR DE VERDE TÂNĂR

cântăreți de frunză verde

purtători de brațe tari

parașute ce-n plutire

se desfac în drujbe mari.

dați deoparte tâmpa luptă

ce-o purtați codrului frate

lăsați brazii să se-nalțe

din pământ să se adape

nu crăpați trunchiul arteră

nu tăiați creanga uimită

lăsați seva s-alăpteze,

ocrotiți frunza rănită.

verdele, lăsați-l verde

umbra, voi lăsați-o umbră

deasă, umedă și rece

doar pe stânci să stea înfiptă

(cântul crengilor scutiți-l

bolilor de laringită).

cerbii-și vor păstra coroane

purtătoare de sclipiri

chiar când roua dimineții

va mușca din trandafiri

vulpea, lupul și fazanul

cozi scutite de topor

vor avea la bătrânețe

blana, gheara, pana lor.

domnilor de verde tânăr,

lăsați totul, spuneți stop!

îndurați-vă de verde

și opriți acest potop!

așezați-vă la mese

și-n fluier de lemn de soc

gâlgâind țuică de dud

veți gusta din cozi de porc.

DOMNILOR DE DOAMNE CRUDE

domnilor de doamne crude

ce vă-mpiedicați de dude,

voi, celibatari convinși,

ochi maro, mereu închiși

cinci motani au cozi stufoase

voi vă-mpiedicați de șase

doi căței au botul bont

marș la cușcă! vedeți opt.

sare-n cale v-aruncați

vreți să nu mai fiți certați.

mamele să vă dezlege

de ordine și de lege.

domnilor fără de ținte

doamnele vă sunt merinde

acre, tari, otrăvitoare,

dinți rămași în mărul tare,

ape în pahar de plută,

oglindind mustața scurtă.

doamne crude, doamne acre

spălați domni-n zece ape,

curățați-i de blesteme

de comete și de stele

că se-mpiedică de multe

prea cozi late, prea mari dude,

iar cu-ambiții mici de lapte

nu-și hrănesc visele coapte

și rămân însingurați,

pantofi negri demodați

papioane obosite

ochi maro mereu închiși

de celibatari învinși.

CE MULT TE-AI SCHIMBAT...

Ce-ți foșnești tu ție

frunză ruginie?

Ieri am observat

ce mult te-ai schimbat.

Da, umbră rece,

anii au zburat.

Plutirea lor te-a atins

te-a surprins

și te-a măturat.

După ploaie, ieri

pe splai,

printre băltoace,

ca o flamingo pășeai.

Purtai galben palton,

încheiat sub bărbie

cu zece nasturi din scai.

Fular fin, iaurt-arămiu

Mănuși moi, unt-castaniu

Batistă brodată, lapte-argintată.

Ochelari de soare

la urechi - ninsoare.

În loc de poșetă

la umăr - trotinetă.

Tocuri la călcâie.

În urmă lăsai

dâră de parfum

cu iz de săpun.

Ce mult te-ai schimbat

felinar înalt...

Ce aștepți cu trac

tu bancă din parc?

Unde-ți duci tu ție

alee pustie?

Ce-ți foșnești tu ție

frunză ruginie...

VĂ CER UN MIC FAVOR

Dragi prieteni, vă cer un mic favor:

să m-ajutați să scot din mâl poezia,

să o redăm mulțimii ca decor,

ca-ndrăgostiții oameni s-o învie.

Dacă ne-am sufleca odată, toți,

până la cot cămășile de in

și am băga toți mâinile în vin

din el am dezbeți pură poezie

că-n vin își ține amețită rima

și-n mâl își ține, tainic, versul gol.

Păcat e s-o lăsăm la putrezire.

Din când în când aruncă cu nămol,

la lume să vestească că e vie.

Motivul afundării ei în mâl

e bine cunoscut de toți poeții:

în principal, iubirea s-a răcit,

iar gândul nu mai e gravat cu pixul.

Dar, dacă azi, împinși de-această vină,

am reuși s-o scoatem la lumină,

s-ar transforma în strofe,

s-ar îmbrăca cu rimă

și ar vâna prin noi, ca o felină...

DUPĂ FOC, DUPĂ FUM

Fumul se ridică amețit din cenușă

semn că prăpădul aproape-i sfârșit

chiar să vrea să mai scrumuie

n-are pe cine: rodul a fost mistuit.

Asta se întâmplă mereu:

după secetă, focul, pornit,

preface totul în fum, ba, mai mult,

dă la schimb și gutuiul pe scrum.

Apoi, foamea-i plânge pe oameni la zid

iscând violență, mânie și un sigur sfârșit...

Oamenii albi, alungați de pârjol

se întorc înapoi răsfirați și-nnegriți,

transformați în topor,

mâniați și speriați scormonesc prin tăciuni,

căutând trei motive să devină mai buni.

De sus, din înalt

ciocârlii afumate, răgușite, aruncă

un cântat ca un urlet de rugă

din cer, spre al cerului cer.

Iar de jos, de sub sori,

lacrimi, cuvinte și mâini desfăcute,

aruncate-s și ele în sus pentru ploaia din nori.

Se întâmplă aproape mereu:

după secetă omul luptă cu sine

să nu rămână ateu,

dup-al prăpădului foc, după fum,

omul-topor se transformă:

devine mai bun...

GATA!

destul

atât

ajunge

hai, termină odată

stop

încetează

punct

oprește-te

halt

ho

și-asculta-al nemuririi trimis

ce-ți bate-n poartă

de patru zile, poate

ajungi să-l crezi și tu

DE VORBĂ CU MINE

Am încercat să stau de vorbă cu mine
îs obositor și greu de-nfruntat
n-am avut stăpânire de sine
nu am putut să-mi dau niciun sfat.

Ce ușor e să te ierți pe tine
și ce greu e s-asculți un lătrat.
Asta am făcut preț de-un ceas ieri, cu mine
să latru și să primesc tot lătrat.

Am fugit de-acolo nervos și-mbufnat,
luând pieptiș dealul plin cu afine
acum schelălăi în vârf, obosit și speriat
de scurta-ntâlnire cu mine.

LUMEA DE AZI

Pe zi ce trece lumea-i mai șontâcă

spațiul e ca o veche marmeladă

timpul ne-a-mpins la margine de râpă,

iar clima e cu mult mai prespălată.

Pentru o stare cât mai cumsecade

și un nivel de trai superior

suntem de multe ori în contratimp,

plătind cu cel mai scump lucru din lume...

Cu timp.

Vrem spațiu personal cât mai extins

toți am impus distanțe, ne-am retras

și stăm acum chirciți pe-un vârf de stâncă

dezorientați și singuri, fără ceas.

Cădem în râpă.

Ziua și noaptea le amestecăm,

chiar nu contează, astăzi, vreun program

nici ziua care-i scrisă-n calendar

nici ora mesei.

Spațiul e-un bazar.

Lumea de ieri e azi cu mult mai rece

pe zi ce trece mai șontâc se merge...

CE RECE ȘI CE ALB VOI DEVENI

De ceva timp sunt negru de oftat...

cred c-o să bag triunghiul în pătrat

pătratul în oval și-ovalu-n cerc

ca singur să îl pot rostogoli,

și-a cerului albeață s-o încerc.

În pirueta lui vie spre sori

să tragă dâră albă peste nori.

Apoi, să intre-n lanul plin cu maci

să dea pieziș în cap la gămălii,

să scuture roșu' boțit în cale

și să-și încarce talpa cu petale,

c-apoi, cu dude, macii să-i fecunde.

Iar la finalul cursei, amețit,

cercul să se desfacă plutitor

în două pătrățele cu bujori,

triunghiuri mov umplute cu prostii

și-ntr-un oval prea plin cu gămălii.

Iar cercul, plin, din zeama de la maci

să nasc-o geometrie de ninsori,

de sus să le arunce, dinspre nori,

peste obrazul pătrățos,

peste triunghiularii ochi,

peste ovalul feței cel perfect

și mai cu seamă peste-al tău defect...

Și peste tot, în lung și-n lat,

în jos și 'nalt,

și chiar în sori,

lăptească tot, a cercului ninsori.

Îmi și imaginez cum mă lovește-n față

a cercului perfect albeață!

Ce hotărât și franc voi fi,

ce rece și ce alb voi deveni...

PEISAJ

străzile sunt triste

visele sunt scrise

gările sunt mute

păsările-s surde

soarele a stat

ploaia s-a uscat

totu-i împrejur

galben-clar-obscur

vino pe lumină,

pasare străină

vino pe nisip,

cocostârc perfid

cântă-n gama sol

pentru omul gol

poate se va rupe

poate se va umple

tu auzi ce spun,

cocostârc nebun?

înțelegi ce-ți cer

tu, venit din cer?

SE POATE TRĂI MAI UȘOR

Mi-am imaginat viața

cât mai simplu, curat și frumos cu putință.

Am încercat să-i înțeleg esența

îndepărtând de la ea orice nefirească dorință.

O, câte lucruri am aruncat

și am păstrat doar unul,

pe cel mai important.

Am întors-o pe toate fețele

și-am scuturat-o de tristeți,

de nimicuri și de rele,

lovind-o cu sârg de pereți.

Au căzut toate de zdruncinate ce-au fost și de suferință.

Totuși am rămas în ea cu un lucru,

c-o credință.

Apoi am întins-o la soare

să se usuce de lacrimi

și-n bătaia vântului de mare

să se golească de patimi.

Și să se vânture.

Iar când am ridicat-o

era ușoară, fragilă

precum este un fluture.

Acum, după toate acestea

am fost întrebat:

- Man, se poate trăi mai simplu, mai frumos?

Iată răspunsul pe care îl dau:

O poți folosi ca decor

pentru-al dansului ritmuri de vals.

- Da, băiete,

se poate trăi mai simplu, mai frumos, mai ușor.

Man, știi ce zic...

VREAU O LUME MAI CALDĂ

Peste lume m-am dat de-a rostogolul

ca un bulgare de zăpadă

adunând după mine și plinul și golul

ale ofului pradă.

Acum mă socot un miez de ocară

înfășurat în tot felul de lucruri.

Aș vrea să-mi topesc glaciala povară

de aceea invoc o lume mai caldă

(și, dacă se poate,

o metamorfoză, un fluture).

ÎN PAS DE MARȘ

Stătea tolănit la intrarea din vale.
Plictisit, scrijelea prin oraș,
cu furculița, zgâria la-ntâmplare
oameni și gâze.

Aduna laolaltă pe toți cei ce refuzau să meargă
în iute-apăsat pas de marș.

A curățat atât de bine cetatea
de toți cei ce se plimbau, la pas și agale...
Până și furnicile de la umbra ierbii
se mirau că nu mai văd de o vreme poeții,
plimbându-și încet, posac, resemnați
versul lor gol pe alei și trotuare.

Strașnică furculiță, strașnic uriaș!
Rar întâlnești un morman de nesomn
ce timpu-și petrece adunând, la-ntâmplare:
cântecul, mândria, onoarea, curajul,
neavând, nici milă de străzi, nici de pom,

nici de sensibilul om.
Cei adunați au fost puși într-o pungă,
greblați în grămezi spre reeducare
și duși să facă muncă forțată

la ocna de sare.
Cei rămași în schimb,
continuau să muncească (mâncau, colorau, cântau,
râdeau sau plângeau)

și mergeau în pas de marș la culcare.

Cu asta se ocupa de o vreme uriașul,
învârtind peste străzi furculița cu bale,
tolănit, rezemându-și în podul de palmă capul imens,

pe frunte cu aceeași ochelari mari de soare.
De atunci a-nceput și furnica, cu-oroare,
să-și petreacă timpu-n oraș

face și ea ce-a văzut că se cere sub soare:

furnicește-n iute-apăsat pas de marș.

NU CĂUTAȚI SĂ FIȚI PE GALAXII

Voi să vă bucurați de lucruri simple,
nu căutați să fiți pe galaxii.
Aproape-aici de noi, printre morminte,
găsim adevărate bucurii.
Ieri, la izvor, o ciobăniță coaptă
mi-a mărturisit cu veselie
cum c-a văzut un mugur desfăcut
de dimineață, la urzica vie.
Am stat și-am cugetat câtă putere
avea în gândul ei neotrăvit:
să îți găsești dorință de-nviere
la buruiana de pe lângă zid...

Aplicare:

Să nu ajungem timpul
ca neființa noastră din morminte
s-arunce-n lume spre-alții bucurii

prin degete de buruieni plesnite.
Ci, mai degrabă, azi să regăsim

vindecătoare, lucrurile simple.
Felicitări, tu, coaptă ciobăniță,
preafericita vieții preaurzite!

Acum, vă-ntreb pe Messenger, arid:
Voi când v-ați bucurat ultima oară
că la urzică muguru-a plesnit?

GALBENUL ZAMFIR

trăgând ușor cu degetul pe carii

am apăsat butonul de avarii

o zi întreagă a urlat mojic

la doamna verde, galbenul peltic

a doua zi, batista cu suspine

s-a scuturat de plâns trei ore pline,

iar galbenul pornit ca să se certe

a început iarăși cu doamna verde

după cam zece ore de scandal

nebunul galben e dus la spital

însă pădurea doamnelor rănite

îl îngrijește ca pe-al ei părinte

de ce tu, dragă doamnă verde, grasă

nu reușești să scapi de-a ta angoasă

și vrei ca-n viață partener să ai

pe galbenul Zamfir, cântând la nai?

de-aia! mi-a răspuns o verde grasă.

...În amintirea zilei când vărul meu a fost ademenit să conjuge, la ora de română, a ninge...

CÂNTEC PENTRU AUGUSTIN

Privește, Augustin, spre viață!

Aici, e geometria albului lipit

de geamul către tine.

Dacă vezi asta, să reții:

(Eu ning.)

Când aruncarea albului arici

de lâna hainei mele se va prinde,

voi accepta absent a ta albeață,

ca un trimis al timpului ce-ngheață.

Pentru că, Augustin, ...

(Tu ningi.)

Iar dacă tot ce-i împrejur învinge

aprinsul dor de a ne revedea

când e blocat și drumul către casă

vom accepta atunci povara grea.

(El ninge.)

Văr drept de-al meu, vei mai înainta?

Dacă și noi, și voi, și ei ar ninge,

toți deodată, în același ritm,

greoi troian s-ar pune peste timp.

Noi, prizonieri făcuți, fără soluții,

distrați de-această conjugare tristă,

până în primăvară... (Vom ierna.)

1 ESTE IDEAL

am devenit mai simplu decât unu,
acum m-am transformat în cifra 1.
mai pur de-atât nu cred că am să pot,
mi-e imposibil să renunț la tot.
sub unu sigur nu aș mai visa
dac-aș fi zero n-aș mai exista
am stat și m-am gândit cum e mai bine
să rămân 1 sau să tind spre tine...
exist-un risc, din câte-am auzit,
în doi să fii când calci spre infinit.
la epsilon eu nu mă pot reduce,
pe minus unu nu îl pot traduce,
așa că 1 este ideal
pentru cel trist,
pentru cel gol,
pentru cel care nu mai vrea scandal.

MĂCAR ALBASTRUL CERULUI SĂ-L PRIND...

Am îndoit surceaua din priviri

Am răsucit-o cu puteri din astru

Și vrând să las cu ea urme maro,

Pe șoldurile calului albastru,

Am tot sperat rotundul să-l aprind.

Intenția pe care am avut-o

Era să țin calul în rotocoale

Să se ridice-n sus, până la Pluto

Ca la final să mă azvârle-n soare.

Mi s-a părut chiar c-aș putea să-l flutur.

Apoi în soare stând ca-ntr-o caleașcă

Și în galop înfășurând rotundul,

Cu hățuri lungi să mân calul albastru

Să pot să rotunjesc perfect Pământul.

Dar ce albastru! N-am putut să-l scutur.

Ușor am prins mârțoaga cea maro,

Care, cu-a sa copită de granit,

Mi-a lovit tâmpla stângă la mișto.

Când îi puneam zăbala de argint,

Cu un strident nechez, ea mi-a vorbit:

- Știi bine, tu, vremelnicule om...

Vrei tu acum rotundul să-l creezi

Și soarele neapărat să-l pierzi?

Rămâi aici, tu, căci țărână ești

Și în țărână vei fi azvârlit.

Această lovitură cu amețeli pe ritm

Mâna mi-a încleștat-o pe vreascul împletit.

Comună perspectivă! M-apasă ca un zid

Dar nu renunț, cred, sper, ca într-o zi

Măcar albastrul cerului să-l prind.

AVEM PUȚINĂ MARE

e ora mesei

deja v-ați înfruptat din pomul vieții.

e vremea cinei

păcat că ați mușcat din pomul vinei.

e ceasul micului dejun

bătaie veți mânca cu varga de alun.

e timpul pentru o gustare

poftiți, miros de coji de portocale...

pentru cei pofticioși, pentru cei hămesiți

și pentru cei flămânzi

avem puțină mare.

DA

În sfârșit!
împlinirea așteptărilor.
E limpede totul acum:
unduirea dealurilor, întinsul câmpului și lumina zărilor.
În sfârșit vremea ta,
geometrie albă a fulgului de nea,
dar și momentul meu,
al negrului hău din al lupului seu.
De-acum înainte,
pentru că totul s-a împlinit
nu mai contează trecutul,
n-are importanță ce ești
ce ai fost ori ce sunt.
Important e că ai venit.
Intră! Fă-te comod,
ia loc, te rog, pe canapea,
...folosește cuierul.
Vrei un ceai, o cafea?
Vorbește, zi-mi, cu ce gând ai bătut.

- Am venit să m-asculți...
Să știi că mi-e frică de lume.
Mi-e teamă de oameni,
de mulțime, de vorbe, de glume...
Te implor să m-ajuți.
De pildă, aș vrea
să nu mai port în tâmple
umbra deasă și rece
a gândului sunt
care-mi tremură pieptul
ca o zgomotoasă petrecere, vrând
parcă să-mi dea fiori
(un fel de vremi cu ninsori
ce-n lungi troiene
zidește în mine mai multe strânsori).
Și dă-mi, te rog, ducă de dus,
apoi, lungește-mi cărare către roșu apus.
Scapă-mă, te rog, de inorog,
iar pentru că am spasme de corn,
ferește-mă și de a lui prolog.

Și ajută-mă să sar și din calendar.
Uite, apucă-mi mâna
trage de fir
să se destrame ca lâna,
poate scap să mai cer,
poate uit să mai sper.
Dezleagă-mi eșarfa,
răsucești-o
și leagă strâns clampa.
Ajută-mi gândul
să evite când-ul
să-nțeleagă cum,
la-ntrebarea ce,
să-și găsească sunt-ul.
De asta am venit.
Să m-asculți, să m-ajuți,
te rog, ai vrea, ai putea?

După o lungă tăcere...- Da.

INSIST

insist,
deci exist,
să te admir
galben pistil.
să te miros
ochi luminos
să te port la gală
fragedă petală
a ta tulpină
verde de grădină
o port sever
la negru rever.
poate îndrăznesc
să te-ndrăgostesc,
poate reușesc
umbra să ți-o cresc
peste golul sloi
munte între noi,

peste timpul mut
lesne așternut.
poate reușesc
poate nimeresc
zile voi sări
amețit de-oi fi
câmpuri voi scruta
după forma ta
cu ochi de artist
exist,
deci insist.

FĂRĂ SENS...

D.p.d.v. al meu
ești ca o tigaie goală
lovită la fund cu o bâtă de baseball.
Ce să fac eu cu zgomotul acesta...
să-l propag?
Nu are sens.
Ș.a.m.d.
P.S.
Bâta e din alamă, iar tigaia din lemn...

GLOBUL ANNEI STOKES

Ninge des, lăptos

de alb preasticlos

strat de catifea

plapumă de nea

peste pleoapa grea.

Fulgii cad năvală

întorc în ochi iară

vii imagini rock

peste târgul cocs,

cu susul în jos,

globul Annei Stokes.

LA BRAȚ

Azi m-a luat tiptil un fulg de braț

și m-am lăsat sedus de-a lui ispită.

de umăr eu l-am prins, el - de-o aripă

și ne-am plimbat aiurea prin oraș.

Curentul iernii ne-a purtat prin parc

Am vizitat copaci, în zeci, buchete

apoi, spre centru-am coborât în cete,

trecând prin curtea câtorva spitale

unde zăpada pașilor pe-alei

de frământare-a dispărut în sare.

Într-un târziu, îngreuiați de frig

și amețiți de miile spirale

ca vulturul ce cade din văzduh

am nimerit pe-o stradă oarecare,

căzând din cer pe raftul unui turc

care vindea covrigi cu mac și sare.

Aburul cald al coptului aluat

ce își purta mirosul către soare

ne-a despărțit fără de veste-n două

el, fulgul, dispărând numaidecât

eu, rămas singur, m-am făcut că plouă.

- Vă rog, aici, o sfoară de covrigi!

VIS CU ZIS

ridică-ți visul
armează-ți zisul
strânge-ți și pumnul
urmează-ți drumul
fii ca nebunul
care coboară
pe corzi de chitară.
ajuns la căluș
urcă în sus
din re minor
în sol major
ori cântă-n frunză
oda lui Buză
pe colțul mesei
cum fac poeții.
frate mai mare
cu-a ta chemare
s-arunci spre soare

să-l stingi deplin
c-un chil de vin.
poate se miră
poate să vină
poate se rimă
și ne animă
chiar dacă rar
și parțial
măcar cu gâlme
cum e la râme.
frate mai mare,
cântă mai tare
ridică-ți visul
termină-ți zisul

2021-2022

Când doișpele se face praf,

începe mare pocnitură

cu greu miros de-mpușcătură,

de mi se-ascunde mâța, Sile,

sub pat, vreo două, chiar trei zile,

de tremură și Jack în cușcă,

izbit ca de-un recul de pușcă,

de se ciocnesc și păsări noaptea,

de-și frânge aripile moartea,

chiar polițiștii fug din drum

de spaima salvelor de tun.

O fi de om trăirea-aceasta,

o fi frumos, o fi duios...

sau poate doar repetitiv

un gest de-acela primitiv,

periculos.

CURAT-CITAT

Lumea e plină de citate

prin cărți, pe net, pe paviment,

pe ziduri, garduri, pe vagoane

toți scriu lozinci

curat-fragment.

Asta constat, atins de jale,

privind în gol la alfabet...

curat-citat, coane Riane,

curat-citat

curat-fragment...

VORBEȘTE, TE ROG, MAI PUȚIN

Vorbește, te rog, mai puțin!
Nu e necesar ca mereu să declini
tot ce-ai văzut pe unde-ai umblat
și nici să conjugi insistent
tot ce înseamnă gest deșuchiat.
Se-nțelege la ce te referi de la primul oftat.
De ce ți se pare că ce ai tu de zis e mereu important?
Mai mult, de ceva timp... fabulezi:
spui că te poartă la veston fiecare ostaș,
că s-așază la coadă să te sărute întregul oraș,

și c-ai vrut să mă vezi.
oh...
Crezi că m-aș lăsa amăgit de al tău vânăt rid,
să fiu apoi agățat cu cârligul de nas,
și-apoi tras cu forța pe-al tău ring de dans?
Ce mult rău face felul tău de a fi, fals stindard
mult mai rău decât bârfa la gard.

Povestește, așadar, mai pe scurt.

Sau...
Mai bine, poftim:
clătește-ți gura cu o dușcă de vin,
apoi, scuipă pe bunul pământ, clăteala-venin,
poate va răsări acolo o floare

un... crin.

Așa, da!
Pe el îl vom privi și-admira și, apoi, rupe și purta la rever
pe el,
nu pe tine, ghimpe stingher.
Așadar, vorbește, te rog, mai puțin,
scuipă mai mult,
poate-apucăm să purtăm,
și eu, și ostașii, și-ntregul oraș
câte-o petală din crin

ca-n toate și-n toți,

în jos și-n înalt,

în lung și în lat,

să ni te-amintim.
Până atunci,

pentru pace și soare,

pentru echilibrul din vin,
vorbește, te rog,

mai puțin.

MĂ SUNĂ

Vino de mă sună
argintiu de brumă
lasă-ți frunza coaptă
să îmi sufle-n șoaptă
secretul muririi
pe-al nedumeririi
fratelui de om
suflă-i lungul somn
al visului Domn
când...
ah!
ce frumos mă sună
doamnă, toamnă,
tu, nebună!

FĂRĂ SOLUȚII

Încet-încet, ne transformăm în bile
și pentru că pe Google am găsit
instrucțiuni să evitam fărașul,
pe noi o să alunece orașul.
O să ne cadă-n cap cu tot cu blocuri,
tramvaiele vor electrocuta
mașinile grămadă adunate
când turle de biserici îngropate
în mâlul răsărit din etichete

vor arunca spre cer cu cruci sculptate.
Iar mallul dezbrăcat de paltonașe
se va rostogoli pe trotinete.
Va fi sfârșitul lumii?

Se prea poate.

Noi, bilele, ce n-am crezut în Carte
capul ni-l vom ascunde precum struții
căci nici pe Google nu vor fi soluții...

SINUCIGAȘĂ SUFLARE DE VÂNT

Drumul pe care-l mătură vântul,
de la locul înfiripării lui,
până să zguduie cu sălbăticie fereastra camerei mele,
nu-l știu.
Cine știe din ce plămân e aruncat suflul lui.
Nici restul drumului pe care-l face

până se stinge undeva în depărtări,

nu-l intuiesc, îmi scapă.
Însă intrigat sunt
că în alergarea asta aiuratică,
fără destinație,
bate la toate ferestrele,
umflă ușile care-i ies în cale,
ca un hoț, încercând chei în yale.
Parcă e hăituit de urmăritori,
și caută ascunzătoare.
E ca un fugărit de câini ogari,
pândari la vânătoare.

Ca atacat de cormorani.
De două zile-mi zdruncină curtea și casa
și-mi zăngăne zăvoare.
I-am dat voie să intre,
am vrut să văd ce face.
Se ia la trântă, la harță,
vrea să răstoarne, să spargă,
vrea skandenberg să facă?
Ce credeți că a vrut?
În doi, trei pași s-a liniștit,
s-a calmat. A dispărut.
Doar cu perdeaua a avut el ceva
și puțin cu flacăra de la aragaz. Atât.
În rest? Nimic... Pace.
Am ieșit furios pe cerdac
căci continua pe la ferestre și uși.
Afară, în schimb, mi s-a prins de păr și de haine,
afară avea tupeu, era rău,
mă ataca în cercuri,
mă scutura de revere
stingea, și aprindea pe străzi, la stâlpi, becuri.

Am intrat iute în casă
tratându-l ca pe-un bețiv,
ce strigă la lume de-aiurea pe străzi.
Nu mi-am pus mintea cu el;
era și frig.
Încă o noapte l-a ținut haiducia,
apoi, până să-și cânte zorii cocoșii,
s-a destrămat,

Ca un mort dat consorții.
În urma lui au rămas crengi, celofane,
porți deschise, geamuri sparte, înclinate obloane,
sticle de plastic și o strofă scrisă sub spaime:

Uf! Suflare în vânt ce alergi către nimeni,
bătând la ferestre și uși,
printre dealuri și vii tu te pierzi
destrămându-te-n tine.
Înainte de-al Petrului cânt,
mi-ai lăsat o sinucigașă și rece suflare de gând...

ÎN VIZITĂ

Zbârcite mâini scapăr-agale
în ușa sobei câte un chibrit.
În gesturi repetate și ușoare
discret moșesc al flăcărilor ritm.

Apoi aruncă peste motorina
în care-au fost cocenii înmuiați,
scânteia ce pucioasa a scuipat-o
din vârfuri de chibrit descătușat.

Focul se-aprinde pentru musafirii
veniți de la oraș pentru un week-end,
ce încărcați cu dulciuri și fursecuri
au coborât din jeep călcând pe vârfuri.

Chipuri mirate de nepoți străini
ce nu-nțeleg a` flăcărilor trucuri,
în șoaptă îi întreabă pe părinți
dacă la noapte vor dormi alături.

Blânde lumini de galben pal spoiesc
cu mângâieri a trupurilor formă,
iar dansul lor rămâne o enigmă
în timp ce-i capturat cu telefonul.

O liniște asurzitoare plimbă
printre meseni priviri înduioșate;
vinul paharului reflex aruncă
peste unsoarea buzelor crăpate.

Duhoarea plitei moaie tot ce-n cale-i
a vrut să țină ochiul treaz.
Simt cum m-atinge bătrânețea,
mă uit la mâini
te-accept pe tine,
copii dorm.
Acum e bine.

DACA-AȘ PUTEA

Daca-ș putea să m-ascund
să fiu singur
când îmi va ajunge rândul să ud
cu lacrimi al ochiului rid,
m-aș strădui să-l inund.

Ar fi o ocazie bună
să îmi golesc rezervorul de lacrimi
ce murate și acrite
așteaptă să fie-aruncate
peste-a` gândului patimi.

Apoi, răcorit și eliberat de angoase
m-aș preda unui sfânt,
ca ochii, timpanele și gura să-mi coase.

DĂ DRUMUL ORELOR SPRE STELE

dă drumul orelor spre stele.
timpul va îngheța
și nemișcați, nerespirați
vom exista.
ne vom privi
făr-a zâmbi, făr-a clipi,
făr-a ne-atinge,
căci la o singură clipire
viața ar reveni
ceasul ar ticăi
și ne vom stinge.

AM CÂRPIT ȘI LA ZIUA DE AZI

am cârpit și la ziua de azi
cum am putut eu mai bine
nu am simțit ceasul
nu am trăit timpul
nu m-am gândit nici la tine
a fost așa:
ca o lipsă de sens
împietrită la tâmple, prin gânduri
...cum să explic...

ca o pudrare cu stai
ce m-a ținut culcat la pământuri

așadar, am scăpat și de azi
de ocara de-a fi
în lumea de vânturi
sper, înspre noapte,
să pot adormi

pieptănând sfinte gânduri

s-am putere
să fiu sănătos
să pot și la ziua de mâine să cos

VIAȚA

muncim

construim

cumpărăm

vindem

mâncăm

ne distrăm.

muncim

construim

cumpărăm

vindem

mâncăm

ne distrăm.

muncim

construim

cumpărăm

vindem

mâncăm

ne distrăm.

muncim

construim

cumpărăm

vindem

mâncăm

ne distrăm.

muncim

construim

cumpărăm

vindem

mâncăm

ne distrăm.

Murim.

IARNĂ

Privesc la fereastră
osoasele dealuri,
ologii copaci desfrunziți ce țin drum
chircitelor case brumate,
cu-amețitoare fuioare de fum.

E mijloc de iarnă.
Răbdarea, în prag de februarie,
mi-o ung cu săpun
să trag mai ușor a fermoarului cheie
peste gândul nebun.

Privesc la fereastră
cum vulpi mari, rujate
cu negre pene de rață,
se plimbă pe drum.

La noapte, la unu, schimb tura
Pe fâșia proaspăt arată cu negru de fum.
Reglez ceasul să sune la zero jumate.
Ninge sătul...

FĂRĂ CHEF

De patru zile stau în șah,

pionii mă-nconjoară.

Rânjesc cu dinți de fierăstrău

la tura prea fugară.

Nimic nu fac de patru zile.

Nu-mi vin idei, nu știu poteci;

o varză cu ardei și-o pâine

dau la nebunul alb pe veci.

Totu-i pierdut și fără miză

au devenit spațiul, mișcarea.

A calului copită scurmă

de patru zile remușcarea.

Nimic nu iese din penumbră,

nimic nu vine la lumină.

Ținut e regele pe scaun,

regina albă stă-n vitrină.

Mi-a început poate sfârșitul,

cel așteptat de la-nceput,

sau e sfârșit pentru-nceputul

sfârșitului de mult știut?

Vedea-voi poate după ce va fi trecut...

ÎN DULCELE STIL PLEONASTIC...

mi-am impus obligatoriu

să strig tare către lume.

migrenă de cap să-i dau,

pereche de doi să-i las

pe-un câmp foarte vast să sune.

sau

reproducând cu fidelitate

intenția protagonistului principal:

voi șopti încet spre ea

scurtă alocuțiune,

partaj între părți să iasă,

pasaj de trecere spre

caligrafie frumoasă...

LUMEA DE AZI...

bătrână,

coțohârlă spână,
la interior. Sub dantelărie,
urată, zbârcită,
întunecată, ca o rece smoală.

Oală
părăsită complet de pudoare,

coaptă de încălzirea globală.la exterior:
e multicoloră
operată estetic,
transformată
într-o tânără roșcată
ce cântă la nai,
cu părul desfăcut

gen evantai.

Văzută de sus e un ditamai buboiul.

Plin cu puroiul

viselor ratate.

Dacă nu-și vine în fire

lumea de azi va fi o simplă...

ȘI NOI AM FOST CA VOI

Am fost si noi de douăzeci de ani
aveam prin buzunare praf de stele
la gâturi brațe, ca mărgele,
iar la petreceri verzi pantofi cu tocuri.

Și noi am supt al tinereții must
prin nopți de vară fără dimineți
aveam abonamente prin livezi
rupând cu dinții vârful de la muguri.

Și noi am fost ca voi
dar a trecut.
Nu ține mult
e ca un joc cu trucuri.
câștigă timpul, tot același, mut.
și pierde multul.

LES AMOUREUX

în fotografia aceasta alb-negru
observ că apari îmbrăcată în roșu.
nu te rușina
fii relaxată
doar zâmbesc, așa...
mi se duce gândul
la filmul văzut la cinema
Lista lui Schindler.

daca-ar fi el aici
ne-ar găsi poate-un rost
la fabrica nouă
de volane din piele
pentru automobile,
construită cu fonduri europene
lângă cartierul de vile.

fotografia aceasta
îndoită și crestată pe margini
o iau eu
s-o păstrez ca steag pentru noi
atunci când vom pleca
defilând printre ei
evitând să-i privim, să-i atingem,
să le spunem ceva.

în sfârșit vom fi noi:
eu, roșu de Schindler
în alb-negru palton,
tu, alb-negru de poză,
cu roșie poșetă Vuitton.
les amoureux.

PODUL GÂND

De niște zile împletesc cu gândul:

aș vrea să-mi construiesc un fel de pod
s-ajung la cuget iute, precum vântul
chiar vârful gândului să-mi deie rod.

Să mă trimită la soluții-cheie
și să îmi dea accept. Ca peste tot
pe unde voi purta la gât idee,
să răsucesc în yale gândul nod.

Urgent să se rezolve orice lucru
fără să stau la cozi, fără s-aștept,
pocnind din degetele-mijlociu și mare
Rapid să-ntind prin viață gândul drept.

Dacă mi-ar reuși proiectul ăsta
aș deveni un mare geometru:

peste rotundul vieții împărat

unde triunghiul are unghiuri-vise
iar zidul gândului - perfect pătrat.
Acolo ochiu-ntinde un deget către veac.

COMUNICĂM PRIN CABLU

Comunicăm prin cablu despre toate,
ne facem complimente, ne iertăm,
tot felul de probleme rezolvate
se datorează cablului confrate.

Suntem ajunși la stadiul terminal
nu-i necesar să ne mai întâlnim
dacă ne-atingem tragem un semnal
c-am devenit obraznici peste poate.

Imaginați-vă un punct de pe pământ
unde doar cabluri negre se-ntâlnesc,
un negru ghem de ață uriaș
la care psihologii descâlcesc.

Acolo-n ghemul ăla încâlcit
ajung trăiri, speranțe și ambiții,
el este miezul secolului nostru,
nucleu-izvor pentru sinapse triste.

Comunicăm prin cablu despre toate,
ne-aducem și reproșuri, ne certăm,
tot felul de probleme adunate
se datorează cablului confrate.

ZIUA

ziua se năpustește peste noapte
cu muniții de tot felul
mai întâi aruncă cu mame
apoi cu griuri de portocaliu,
cu săbii
și tot așa...
iar în final, cu vrăbii.

între timp bombardează și cu tramvaie
cu muncitori, măturători pe trotuare
și tot așa...
iar mai târziu,
cu mașini pline de părinți și școlari,
c-o salvare...apoi, odată instalată,
începe să-și admire
munițiile explodânde
în funcție de producător ele:

aleargă, muncesc,
cară, zidesc,
fură, primesc,
învață, tocesc
și tot așa...
iar unele cântă.

acestea, ultimele,
sunt înșelătoare
explodează în cântece
de voie bună, de jale,
apoi în cântece de rugă
și tot așa...
spre final,
în cântece de adormit,
se-aude ceva cu:
nani, nani, puiul mamii...tipul ăsta de muniție, mama
pare că nu se consumă,
explodează încontinuu.

după ce cântă, de pildă,
frământă
mirosul acela de pâine coaptă
o trezește și pe ziuă,
și pe tata
și tot așa...

SIMT PRIMA VARĂ

simt prima vară
o simt pe crengile copacilor
la fereastra luminată discret
pe spatele gândacilor

a și-nceput să ne dea câte ceva:
puțină căldură la ape
un pic de putere la gâză
un tras de cute pe sape

e reținută cu darul
dar picură zilnic pe noi
a înflorit ceapa ciorii
separă sub garduri cărări, de noroi

simt prima vară în vrăbii

o simt desfăcută în oase

NEPRIETENOS

plimb limbi de foc în șemineu
când la Kiev ard blocuri
sar pocnituri din lemn la noi
Odessa prinde focuri

ochii foiesc în sol cenuși
la pleoape dau ofrandă
mame bocind soldatul rus
creație bastardă

prin mâini, de gesturi înșelate
prin păr, de pieptăn părăsit
prin piele, creață de nesomn
și prin urechi adânci de zvonuri
războiu-n trup se fragmentează
ca într-un vis din multe somnuri

prăpădul îmi ajunge-n gând
urcând iute în vârf de scară
îngenunchind la zidul creier
speranța mea la pace zboară

REFUGIAT DE RĂZBOI

zâmbetul ți-i căzut de pe buze

oftatul îți stă ghemuit

mirarea se uită cum pieptu-ți

în gheară de geamăt îi prins

când...

plânsu-ți din ochi se prelinge

în lacrimi ce-ntorc ceru-n jos

în sus tunuri negre ți-s norii

plouând metal sulfuros

atunci,

fuga-ți este scăparea

da, talpa îți pleacă din viață

refugiat de război, alegi marea

preferi înotatul pe viață

PRIMĂVARA. 2022

Am vrut să sui în lună primăvara
s-arunce peste toți cu blând parfum.
Am fi prizat narcise-n noapte
prin nări fără de mască-acum.

Îns-am alunecat în vârf de scară
și am scăpat-o
și s-a spart în drum.
O matrioșkă plină de focare
ce emana greoi miros de tun.- De ce v-ați răzbunat pe noi tu, floare,
tu, gâză, tu, bondar roșcat, greoi,
de ne-ați schimbat rapid masca cu scutul?
- Păstrează-ți visul viu...
(a și venit răspunsul)
Vă apără de marele pustiu.

PUSTIU

un pic de lumină
mi-ar șterge din vină
o rază de soare
mi-ar zice de mare
o palmă de om
mi-ar prinde de somn
un vârf de speranță
mi-ar ține de viață

astea
să le am
să le fac
să le duc
să le pot
puțin să le fiu
n-aș mai fi pustiu

n-aș mai fi pustiu...

SPRE ZID

În marșul spre zid
mirosul de gutui
colinda fin șoseaua.
Pe mijlocul ei,
între dungile albe, un cui
sărit din potcoava de cal
ce grăbit alerga către dealuri.
Cuiul înfipt în asfalt jinduia
la gutuiul de aur,
căci răsfiratele-i rădăcini, sub asfalt,
atingeau vârful lui.
Un cui și-un gutui
stăteau, vameși tăcuți,
pe al drumului greabăn
vămuind:
visul, gândul, dorul și ura
coloanei ce se-ndrepta de-a dura

spre zid.

AJUNGĂ-ȚI

Zilei îi ajunge noaptea
să întoarcă-n cochilii
morții - oameni ce-au vrut viața
s-o fenteze, precum viii.

Zilei îi ajunge noaptea

să devină cristalină
ca o bilă de șampon,
ba plutind ușor prin gară,
ba spărgându-se de șină...Zilei își ajunge sieși.

RUSUL LA BUCHA

L-a înrăit foamea
frigul
setea
l-a înrăit vântul să înrăiască timpul.
Pe cine să prade
să calce
să rupă
să muște?
Pe toți a vrut rusul
în cap să-i împuște.
N-ai milă de tânăr
de floare
de tine
n-ai milă de soare
de nimeni
exponent al terorii
n-ai milă de oameni,
gardian al ninsorii.
La Bucha ți-e mâna

și ochii
și chipul
și pasul
acolo ți-e "nimbul".
În anii lui Meta
cu cipuri la tâmple
și-n case, la țară,
calculatoare,
tu înrăiești timpul
și bagi societatea
în starea de crampe
prin răfuieli crude
și medievale?
Te-a înrăit vântul să înrăiești timpul.

Ți s-a ars cipul.

RURAL

stau la țară
călătoresc cu gândul
până la oraș și înapoi
de câteva ori pe zi

nu am văzut orașul niciodată
doar mi-l închipui
mare, plin, negru, zgomotos
cu miros de petrol
și gata să crape
în orice moment

ce bine că nu l-am vizitat
poate că e mai rău decât mi-l imaginez
poate că deja e crăpat

poate că nici nu mai e...

așadar, rămân la țară

LAS VRAIȘTE LUMEA

las vraiște lumea
îmi ajunge
ce-i azi, și mâine iar va fi
repetitive idealuri se frâng 'nainte de-a miji

mă plimb cu bula de salivă
în cerc pe lângă candelabru.
de sus tavanul se despică
să mă absoarbă întreg neantul

măcar, acolo, nu am spații
delimitate de beton
și sper ca gândul liber firii
să-i lase firii liber somn

SINGUR

Singuri

pe-un câmp alb, imens
eu și punctul.
el îmi desena omenescul
eu îi explicam contrapunctul.
singuri
am rămas înc-o vreme
dându-ne seama
cât de binevenită și dulce
e o lună de lene.
apoi m-am trezit că sunt

singur,
prizonier al spațiului alb,

stingher și nesigur.
punctul a plecat spre final
omul a rămas
singur

CÂTE-O GURĂ

apă - la gură de sete
pâine - în gură de foame
lemnul vrea gură de foc
iar leul - gură de carne.

paiul - la gură de bou
țipăt în gură de șarpe
vechiul vrea gură de nou
seceta - gură de ape

pentru toate câte-o gură,
înainte de culcare
să-i ducă-n adâncul somn.
mielul vrea gură de oaie
omul vrea gură de om...

LUNĂ PELINĂ

stimată doamnă,
sunteți invitata mea
la privit luna.
în noaptea aceasta
e pelină.
poartă vina
de a fi moartă
și rece
și buboasă
și grea
și dezvelită (de raza altuia).

admirați, vă rog,
umbra ei aruncată
întunecând stele
și lumina ei rece demascând
păianjeni munciți prin unghere.

priviți-o
scoțând la lumină
șpanul din ochi
praful de pe retină
ori roșul pahar din vitrină.

oare îi este folosită lumina de panourile solare

sau de urcioarele din gutui?
nu, stimată,
ea doar descoperă
ceea ce prealumina soarelui acoperă:
finețurile.

haideți,

sunteți invitata mea,
poftiți,
priviți-o cu atenție
neabătându-vă ochii care cumva
ori lăsându-vă înșelată
că e lină, de pildă,

luna de luna asta
poate mira
lua
uita
etc.
luna de luna aceasta
e pelină,
stimată doamnă vecină.

URMEAZĂ

Urmează să mă nasc,
n-am încotro,
mi s-a propus, instantaneu
ca-n lumea cea de muritori
să nasc și eu.

Urmează și să mor,
n-am de ales,
și i-am convins, deși mi-e greu,
pentru-învierea de apoi
să mor și eu.

Urmează să vă povestesc...

ÎNĂLȚARE

cică

cea mai mare înălțare
dată e de poezie
când pleoapa, ca de sub talpă,
din pagina cu tuș ștanțată
se ridică sus
în(vie),

dincolo de ciocârlie

CONSOLATORILOR MEI

placați-mi cu faianță totul

patul, pereții și podul
lipiți-o pe masă
peste steagul de doliu
placați-mi vă rog și fotoliul
lipiți-mi faianță pe sobă
pe ușă și-n cadă

pe tobă

apoi, în imensul și albul decor
lipiți-mi pe geam faianță color
să trăiesc, să mănânc și să plâng
în oceanul de gheață
urmărit pas cu pas
de ochii lui Zdreanță

lipiți-mi faianță când am un răsuflet
pe trup și pe suflet.

TIMPURI

În valea lui Verde
Trece Vântul-Sună
Ciulinilor goi
Toamna le dă brumă

În crângul lui Galben
Pătura de frunze
Se azvârle-n zborul
Acelora sturze

Pe dealul lui Alb
Șuierul de creangă
Întoarce răbdarea
Vărsând promoroacă

Din ulițe cu hlei
Negrul de pe cizme
Separă cărări
Sub garduri și prispe

JOC FĂRĂ ROST

Sună ura în pahare
zâmbete se-aruncă-n zbor
plutesc ochi șmecheri de fiare
piesele de șah sunt gata
mâini se freacă de veston.

E atacul de pe urmă
pregătit la mese vaste
crima ce are s-adune
nemilos, peste chipiuri
vieți în gropile comune.

Care-i rostu-acestui joc
se întreabă patru ture
(chiar și cei ce poartă pușcă
chiar și cei ce fug din lume).
ne explică un pion de negru,
plin de tăciune:

la Diavol este mutarea
el e tatăl lor... și-al lumii.

CĂLDURĂ MARE

Căldura a-nmuiat împrejurul
Glasul de graur e mai lânceziu
La orizont se pierde conturul
Dorul se retrage la umbră
Și viața - la viu.

Îmi petrec ziua înmuiat ca o rufă,
De parcă pe magl-am fost tras,
Și-aștept acum storcătorul
Să-mi scoată boala din trup
Și frica din cap.

Când voi deveni iarăși ca nou
O să-mi port cheful la piept
Târgul va fi traversat de-un ecou
Plecat de la pleoapa ochiului drept
Clipind la-ntrebarea: trăiești?
Să arunc aiurit
Răspunsul salutului meu nou:
Adevărat, n-am murit!

VOILE MÂINII

I-am dat voie mâinii să mângâie
gardurile, copacii, pietrele
la capăt de stradă era deja plină
de vânturi și secete.

I-am dat voie mâinii în căptușeală
să numere pe degete
și să taie din calendare
zilele veștede.

I-am dat voie apoi și prin păr
să-l pieptene la colț de vitrină
aranjând apoi papionul sub măr
și sacoul pe mână.

I-am dat voie prin tot orașul
pe străzi să bântuie.
Te va găsi odată pe undeva
mâna-mi să te mântuie!

MAI ÎN COPOU

în mai
se desfac flori și plete
printre borduri, nesigur viața se-arată
printre crengi, triluri se deschid în ecou
gânduri întregi se desfac în poeme
în luna lui mai
în Copou

desfăcută-i toată luna lui mai
în verde Copou

FĂ-TE PUNCT

să te pot controla
fă-te punct.
te voi așeza
fie la capăt de drum
fie te voi pune
la mijloc de vers
vămuitoare,
impiegată, schimbătoare de sens.

ți-am ținut hangul
și-am crezut c-aș putea
să te zvârl
la margini de univers.
acolo, la porțile lui
să slujești

ca un cui,

atârnând cerul dens, dar nu s-a putut.

totuși să știi că mi-e totuna
dacă ești soare
ori dacă ești stea
(amintire, un veștejit fulg de nea)

hai!
pentru mine ideal e să fii punct
să am puterea
(măcar atât)
să te pot fixa
după înșiruiri,
după etcetera.

DESPĂRȚIRE

- la revedere codruțule,
ai fost drăguț
nu te văzusem de mult timp
umblătură multă, lume, proiecte,
știi cum e...- poetule,
eu, mereu același,
ascult viscolul
cu tot ce-mi aduce el:
crengi rupte
ape astupate
cărări troienite
cânturi alungate
vara e mai ușor (cu femei doinind cărările).

- ce să-ți dores, codruțule?
vezi tu, vremurile-s trecătoare
însă tu,
ține-te tânăr!- ehei,
așa suntem noi, natura,
indiferent de vreme,
Dunărea tot în direcția aia-mi curge.
vezi tu, pe pământul ăsta
numai omul se schimbă
și mereu rătăcește
noi, rămânem aceeași
și aici
marea va primi râuri,
lumea pustiuri,
luna e cu soarele,
codrul cu izvoarele.
cam asta-i...

la bună vedere, codruțule!

- la bună vedere, poetule!

TRĂIEȘTE VIAȚA

Învinuită de natură

c-ai devenit visul oricui
și că ți-ai pus în mers povestea
dăunătorilor de melci,
ți se va pune pumnu-n gură
pe unde o să vrei s-o spui
când pasul îți va duce vestea
prin gingașii de codobelci.

Vezi-ți mai bine de-a ta floare
desfă-i petalele din lut
să-i poți mișca zilei candoarea
venind cu dimineața,
pudreaz-o pe pistil cu sare
redă-i aspectul de demult
polenizând din floare-n floare
trăiește-ți viața.

O ZI LA ȚARĂ

Prin gâturi lungi, golașe
m-au răsărit cocoșii
și-n ridicarea bruscă
mi-am scos din somn strămoșii.

I-am omenit la mese,
sfioși, plimbau paharul,
scoțând din pâine miezul
presat în pumni de faur.

Priveau cu ochi de sticlă,
buimaci, cuprinși de cețuri,
divaisurile vieții,
nepoților dând grețuri.

Sorbeau cu zgomot supa
s-acopere ecoul
tunat dinspre orașul
vegheat de stema bour.

Speriați de-această lume,
confuzi în bărbi ca lâna,
cu degetele-pluguri
au scormonit țărâna.

Au preferat tăcerea,
și frigul, și pământul,
trăgând pe ei oghealul
și-au sigilat mormântul.

Prin gâturi scurte, boii,
m-au asfințit, pioșii.
Visând la mall și pizza
mi-am renegat strămoșii.

PUȘI LA PUNCT

Frunză de vânt lepădată
noapte de zi măturată
luptă de pumni dezarmată
venă de sânge uitată
jenă de mireasă beată
soare pentru zi uscată
nisip pentru mare caldă
sare pentru pâine fadă
lacăt pentru mână spartă.

Pus la punct e fiecare...

Pentru om,

viață ce moare.

DOUĂ LUMI

Cocoșii scoală zorii cruzi
Un tren rupe somnul în două
Îmi caut cu sârg bunătatea
Prin fereastră e gri și plouă

Parcă sunt la capăt de drumuri
Într-un fundac de trăiri
Nu mai place nici omul, nici oul
Las prad-al meu ochi la știri

Îmi ajunge zăngănitul de jgheaburi
Picuri mărunți prin plasa de țânțari
Întrezăresc două lumi deja construite:
Una nebună, alta plină de bani

EXCELENȚĂ ODIOASĂ

Nu o doare, nici că-i pasă,
moartea pradă vieți de-a valma.
O bătrână nemiloasă
scândurii predând ofranda.

- Excelență odioasă,
nu te mai bucuri nici tu
de cât ai de plină casa
și te rogi în agonie
să ți se termine șansa.

Ți se-apropie și ție
ziua când cu sete timpul
o să-ți bată în capacul de coșciug
un cui cât Franța.
Și-o să mori tu, moarte crudă,
o să ți se ieie viața.

Excelență odioasă,

nu te mai bucuri nici tu...
Lasă-mă!
...întoarce-ți fața.

SUFLARE DE GÂND

Tăcută zi.
Se lasă gri pe frunze,
alei la capete-mpletind,
copaci la vârfuri se ating pe buze,
în sărutări de umbre, pe pământ.
Se lasă noaptea.
Vântul îmi aduce,

o reazemă.

La tâmplă-mi pune,
înoptându-mi,
suflare de gând.

NU VREAU SĂ TREACĂ...

Mă doare corpul
am migrene
vertijuri mă ridică-n cer
doctori în șoaptă îmi pansează coasta
orbitele în fund mă cern.
Nu vreau să treacă asta.

M-am săturat de școală
îmi e silă:
caiete, bănci, ghiozdane reci
profesori, teste, clasa
colegi brutali, multe povețe seci.
Nu vreau să treacă nici aceasta.

Probleme de finanțe au ai mei
facturi, mormane, îi apasă-n jos
la telefon agenți le spun de creanțe.

Nu vreau să treacă nici aceasta
căci dacă toate-acestea trec
înseamnă că se scurge timpul,

Ne trece viața.

ȘI DA , ȘI NU

O să trag peste lumină

seara ca să stau la pândă;

soarelui de dimineață

i-aș da lanțuri și osândă.

Vreau să dorm vreo patru zile

noaptea, luna fie-mi gazde,

tolănit pe-un pat cu arcuri

să îl țin pe nu în brațe.

Să nu știut câteva zile

ce e mers, ce e mișcare

oblomovice impulsuri

să le țin la spirt cu sare.

La murat să-mi pun dorința

de-a vorbi, de-a asculta...

după cele patru zile

să tresar și să spun da.

ÎN PARC. UN GÂND, O VRERE...

Tu, coajă de copac,

ocrotitoarea sevei,

ce plină de gândaci, purici, păduchi

înduri și gaze de eșapament,

și smoguri, și claxoane...

Știi, coajă veștedă de trunchi,

Tu protejezi cu-atâta bunătate...

aș vrea să mă-nfășori ca-ntr-un coșciug

s-aud arteziene cum țin ritmul

la străzi care propagă balamuc.

Așa încât, ascuns acolo-n taină,

să simt orașul ca pe un sătuc

și să rămânem camarazi pe viață.

Vrei, coajă-prietenă, de nuc?

Eu aș mira visând a ta carcasă,

tu ai păstra al sevei mele damf

până va dispărea complet poluarea,

iar aerul va deveni curat.

Și-am aștepta să revenim la viață:

eu - om - să te cuprind

tu, coajă groasă,

eu - să-mi lipesc urechea să te-ascult

tu - să-mi răspunzi cu urme-adânci pe față...

Crezi, coajă dreaptă, că-i prea mult?

BUN DE TIPAR

Bun de tipar mi-e gândul
Cu litere în bold
O să-l consume lumea
Curând, la cap de pod

Atunci ovalul nopții
Rostogolit pe ape
Pilonilor dând unda
Se va desface-n șoapte

În zgomot de sirene
Se va ivi lumina
La capete de poduri
Se va desface rima

Si vers cu vers podarul
Va vămui speranța
Tiparului dând girul
Să răsplătească viața

VISEZ, PROPABIL

Visez s-ajung momentul
când:
n-o să mai am rate la bănci
nici datorii la prieteni
facturile să fie plătite la zi
taxele și impozitele la fel
să am cerdacul măturat

gazonul tuns
în casă totul curat
lenjeria de pat schimbată
eu, proaspăt îmbăiat
și-ntins în pat, în pijamale de finet
cu radioul deschis în surdină
să ascult teatru radiofonic

ca pe timpuri...
Să pot să-mi zic:
de azi o iei de la zero.
Ce ziceți,
cer prea mult?

UNDA

Cât aș vrea să prind o undă
Din zbor să o-nșfac rapid
Să o-nnod ca pe o fundă
Și la gât s-o port timid.

Să fiu elegantul străzii
De priviri să mă-ncâlcesc
Iar prin foșnetul mătăsii
Úmbrele să le unesc.

Funda să îmi dea curajul
Iar mulțimea s-o disloc
Ca Moise prin ea să trec
Restu-n jur să stea în loc.

Și-n această-ncremenire
Surdă, ștearsă de umor
Să desfac unda plăcerii
Cu parfum de sicomor.

Chiar aș vrea să fiu o undă
peste capul tuturor...

AȘA SUNTEM NOI

de ce suntem triști
iar timpul ne împietrește
e pentru că gândul ni se umple
și mersul e mai greoi
pentru că ochiul se contractă
iar în fundal deja îmbătrânim

și suntem goi

suntem triști
suntem noi...

PILDĂ

dorul a căzut pe-o frunză
legănată lin de vânt
flori brodate de pe bluză
au căzut desfigurate.
la pământ.

cântecului de la lume
i-a venit spontan un gând
să reteze frunza beată
și să ducă dorul galben.
în mormânt.

totul s-a-ntâmplat în grabă
să ne fi nouă pildă
celor ce-așteptăm să cadă
ba o floare, ba o frunză
poate-o și mai viață bună.
verde crud.